Visătorii nu mor niciodată

„Ne știm și lucrăm împreună de 20 de ani. Ne-am mârâit în total de trei ori. Încă mai cred că eu am avut dreptate și ea a greșit. Asta ca să punctăm, de la bun început, căpoșenia mea și răbdarea ei cu mine, chiar și atunci când eu greșeam...
Ne-a dat soarta una dintre acele prietenii pe viață: cu toată încrederea una în alta, cu toată înțelegerea aia din priviri, fără prea multe cuvinte... Chiar așa, Carmencita nu vorbește mult. Poate și din vina mea, mă știți doar... :) Are defectul ăla major – de a pune totul în suflet, de a sta să aranjeze rafturile alea interioare cu o răbdare de chinez, pe categorii. Puțini am avut șansa să dăm o raită prin sufletul ei, doar că plimbarea e riscantă. Dai acolo de niște trăiri pe care nu știi cum a putut să le ducă pe picioare și cum i-a rămas totuși zâmbetul ăla magic și atât de tânăr în ochii ei albaștri. [...]

Nu m-am mirat deloc când am auzit că s-a apucat de scris, cum nu mă miram nici până atunci de toate cărțile pe care le citea și care i se lipeau de suflet. E o ființă dependentă de poveste, care stăpânește magica deprindere de a ști ce să facă din cuvinte bine alese și inspirat potrivite. Am citit tot ce a scris până acum și, dacă pentru ceilalți era doar o surpriză plăcută că scrie atât de profund, pentru mine e o liniște că la ea în suflet s-a făcut lumină și ordine și că poate sta acolo, cu laptopul în brațe, scriind cu zâmbet și pace. Carmencita mea scrie exact așa cum zâmbește: ochi în ochi, fără niciun falset, fără nicio floricică de stil inutilă. Scrie adevărat, exact ca-n viață, exact ca în orice suflet de femeie căreia i s-a dat, i s-a luat, a pornit într-o direcție, dar fericirea ei în alta, i s-a ridicat în față un zid înalt cât casa, l-a dărâmat cărămidă cu cărămidă sau l-a umplut de flori cățărătoare, i-au murit suflete dragi, dar i-au ieșit altele în cale, a dat de iubire când alte femei închid subiectul, a tăcut când ar fi avut atâtea de spus și a început să scrie exact atunci când totul în jurul ei era...muzica aceea. A ei.
Nu-i de mirare că o citești de parcă asculți o muzică bună, cu armonii neașteptate și ritm ca bătăile inimii... Și ca să nu credeți că va fi o lectură cu șervețele obligatorii, vă avertizez că Cita are umor și nu-l ține numai pentru ea. Tocmai de aceea, și finalul meu va fi neașteptat: în versuri. I le recita fii-miu când avea 4 ani, dar exprimă exact starea de spirit și motivul pentru care Carmencita s-a apucat de scris:

Cita, Cita, zăpăcita,
S-a jucat cu dinamita.
Dinamita a luat foc
Și-a făcut poc, poc!

Acu’ sper că e și mai clar de ce o iubesc!”

Mihaela Rădulescu Schwartzenberg

„Cei care o cunosc sunt tentați să vorbeasă despre frumusețea sufletului ei, pe care Carmen Voinea-Răducanu îl poartă la vedere și îl dăruiește tuturor, cu o generozitate nebună. Dar, de data asta, norocoșii care au ajuns s-o citească au descoperit chiar frumusețea sufletului lor! Pentru că scrisul lui Carmen, cu efect splendid-răscolitor-terapeutic, are darul neasemuit de a scoate la iveală tot ceea ce e mai bun în fiecare dintre noi. După ce vei străbate cartea, privește-te în oglindă și bucură-te descoperind că nu s-a pierdut nimic din ce-a fost bun în tine! Ș;i apoi dăruiește cartea asta celui mai bun și drag prieten...”

Alice Năstase Buciuta

„[...] din tot acest zbucium lăuntric sfâșietor, redat sublim în metafore elevate, transpare paradoxal Speranța, resuscitată cu obstinație în toți anii marilor dureri și ai uriașelor neputințe. Deși majoritatea poveștilor depănate sunt triste, dar în fiecare silabă adevărate, în opera lui Carmen Voinea - Răducanu resemnarea e numai o iluzie, optimismul fiind constanta care a readus-o mereu pe Cale. Oricât de multe încercări i-ar fi așternut la picioare viața, cu ultimele fărâme de energie autoarea a găsit mereu motivația de a merge mai departe, poate rătăcind nordul din când în când, dar fără să piardă vreodată busola speranței.
Visul i-a fost mereu la îndemână, alinare și supliciu în același timp. Muzica pianului i-a acompaniat visarea, accentuându-i uneori solitudinea, dar destul de des și efuziunea. Scrisul i-a fost refugiu, leac și binecuvântată modalitate de împăcare cu sine și cu viața. Cu fiecare pagină nouă și cu fiecare cititor vrăjit, autoarea s-a vindecat de efemer deoarece în cuvintele răspândite celorlalți ea a găsit ceea ce căuta dintotdeauna și ceea ce, în taină, speră orice scriitor: iertarea supremă, izbăvirea prin scris.
Dând ecou micilor bucurii și marilor neliniști ale fiecăruia, cartea lui Carmen Voinea - Răducanu este o odă închinată Speranței și visătorului care sălășluiește în fiecare dintre noi. Iar visătorii nu mor niciodată, nu-i așa?”

Carmen Radu