La ce ești dispus să renunți ca să fii fericit?

Cartea cuprinde, in prima parte, biografia autoarei, care s-a vindecat de melanom malign, cea mai periculoasa forma de cancer de piele, si de multe alte boli. A doua parte detaliaza o metoda prin care putem obtine si pastra fericirea, printr-un simplu exercitiu de sinceritate cu sine. In 252 de pagini, cartea realizeaza o radiografie complexa a sufletului omenesc.

Feedback-uri de la cititori:

“A aparut cartea ‘La ce esti dispus sa renunti ca sa fii fericit?”” scrisa de Livia Bonarov. Livia sustine ca nu exista boli si demonteaza pas cu pas, imbinand logica cu emotionalul, acest mit al omului bolnav. Va recomand din suflet cartea sa.” (Delia Popa)

“Am primit carte dvs de doua ore si nu pot s-o las din mana, va multumesc! Acum inteleg cat rau ne facem singuri, mai ales cand gandurile noastre sunt negative, si o recomand din tot sufletul tuturor, veti putea invata cum sa va cunoasteti corpul, cum vindecarea se poate face prin iubire, dragoste de sine, prin incredere ca poti sa te faci bine! Multumesc inca odata si va doresc succes in tot ce faceti si multa sanatate, numai bine!” (Claudia Monory)

“Draga Livia, e minunat ce ai pus tu acolo, din suflet, direct pe foaie! Astept cu drag seara de luni, cand timpul liber imi va permite sa sorb fiecare rand din minunata ta carte, sa te cunosc mai bine si sa traiesc, alaturi de tine, experienta ta. Iti multumesc (in numele tururor celor care „te” vor citi) pentru ca ne-ai lasat sa intram in sufletul, capul si in viata ta! Cu drag, Leila!” (Leila Banciu)

“Pe primul loc as sugera renuntarea la: „vai, da’ ce-o sa zica lumea?” La ce sunt dispusa sa renunt ca sa fiu fericita? La multe. Orgoliul este unul dintre ele.” (Ramona Paun)

“Livia cea albastră… Deși cunoscând-o, deși viața Liviei nu îmi era străină, cartea m-a surprins în toți porii minții. M-a înfiorat sinceritatea cu care a expus faptele, m-a cutremurat puterea de analiză a faptelor trăite chiar de către ea și, mai ales, de către cei ce i-au dat viață, părinții ei.

Rar mi-a fost dat să citesc o carte de o sinceritate atât de brutală și de dură, o carte non-fincțiune, o carte despre autorul însuși, cel de dincolo de măștile sociale. Citind-o mi-a venit în minte Charles Bukowski și ale lui “Femei”. Cred că numai acolo am mai simțit că ating aproape fizic sufletul autorului.

Frica a fost cea care a tinut omenirea in intuneric multe mii de ani. Frica este cea care imbolnaveste in continuare omenirea fara ca macar ea sa fie constienta de asta. Frica este acel dusman tacut si perfid care ne face sa uitam de cine suntem cu adevarat. Frica, un capitol intreg din cartea scrisa de Livia Bonarov.” (Valerica Oprisanu)

“Livia cea albastra, esti minunata!!! Esti dureros de autentica, de adevarata, de OM ! Citesc si nu ma pot opri!” (Marcela Sava)

“Mi-ai dat de gandit… Felul in care pui tu problema si privesti tu lucrurile ma incurajeaza, ma simt din ce in ce mai bine cu fiecare om deosebit pe care il intalnesc, ma simt mai putin singura… Mai sunt si altii ca mine! Cu povesti simple sau complicate, dar cu siguranta traite si simtite! Iti multumesc ca esti, ca existi, ca esti tu insati, ca iti dai frau liber exprimarii, ca ai crezut in magia cuvintelor tale! Toate aceste valori ale tale vor ajuta si pe altii. Iti multumesc, te iubesc!” (Monica Orasanu)

“Cartea este extraordinara, am citit-o intr-o noapte. Cred ca este o carte utila oricui. Nu poti ramane neschimbat dupa ce o citesti.” (Alina Stoicovici,medic homeopat)

“Felicitari! Cartea este minunata! O recomand ca pe un Indrumar al unei vieti fericite si implinite. Este utila si reprezinta o binecuvantare pentru minte si suflet.” (Groza Claudia)

“Cartea ta e un fel de manifest pentru iubire impartasita sub toate formele ei. Stii de acel personaj ce se afla inchis intr-o cusca, avand in maini cheile ce deschideau lacatele, iar el tipa dupa ajutor? Poate aceasta carte va fi pentru unii vocea care le va răspunde strigatului lor si vor descoperi cheile din ale lor maini.” (Florentina Nistor)

“Se intampla lucruri ciudate cu cartea ta: dupa ce am inceput sa o citesc si eram pe la jumatatea cartii, am uitat-o la mama si ghici cine s-a bucurat ca am uitat-o? Mama, bineinteles (ii place sa citeasca si, in ultima perioada, ii mai duceam carti de dezvolare personala, cele pe care le citeam eu). Dupa cateva zile, cand m-am intors inapoi in tara, am fost sa-mi recuperez cartea si vreau sa-ti marturisesc ca am gasit o mamica schimbata. Oricum, incercam eu de ceva vreme, deci terenul era pregatit, dar acum, cand de fapt ma consolasem cu ideea ca nu mai pot schimba oamenii cu forta si cu vorba, mai ales parintii, uite ca apar minunile. Si incepe mama sa-mi spuna ca ea nu se mai streseaza, ca suntem niste prosti ca ne stresam toata ziua, ar trebui si ceilalti sa fie mai linistiti. Iti urez multa pace si liniste sufleteasca si Doamne ajuta, cartea ta sa aduca schimbarea in cat mai multi oameni.” (Anca C.)

“Draga mea Livia! Este fabulos ce relatezi, este fabuloasa viata ta, este fabulos ce ai trait! Mai stiam unele povesti adevarate de pe blogul tau. Oricum, felicitari din tot sufletul pentru curajul de a impartasi lumii experienta ta uimitoare. Te imbratisez.” (Alina Motoc)

“E nemaipomenita cartea. La primele doua capitole, am fost agitata interior, afland prin cate ai trecut, stomacul mi-era cat o nuca. Am citit aproape jumatate si nu ma pot abtine sa citesc mai departe, sunt foarte, foarte curioasa. Cartea e interesanta si cu multe adevaruri.” (Erika Simona)

Capitolul 1 – Cine sunt și de unde vin eu, care îți vorbesc ție? - pagina 12

Capitolul 2 – Jurnalul unor foste suferințe - pagina 22

Capitolul 3 – Copiii, educația și toate problemele lumii - pagina 68

Capitolul 4 – Câteva concluzii despre boli și vindecare - pagina 80

- O pățanie la bioenergoterapeut

- Cea mai bună lecție de viață

- Genetica

- Vindecarea

- Povestea nebunilor

- Povestea apei

Capitolul 5 – Despre relațiile cu ceilalți - pagina 98

- Povestea labirintului

- Povestea muntelui

- Povestea îngerilor

Capitolul 6 – La ce ești dispus să renunți ca să fii fericit? - pagina 124

- Cum s-a născut această metodă

- Ești îndrăgostit de suferința ta?

- O metodă simplă și eficientă

- Despre iubire și familie

- Despre sănătate

- Despre siguranță, bani și lucruri

- Despre pasiune, vocație și ocupație

- Instinctul primar și sensul vieții

- Despre frumusețe și aspect fizic

- Despre statut social

- Despre frică și fericire

- Frica

- Cum m-am vindecat de diverse frici

- Fericirea

- Povestea unui profesor fericit

- Povestea porcului

- Poveștile unor cerșetori fericiți

- Povestea ierbii

- Povestea unor oameni fericiți

- Povestea fiului rătăcitor

Capitolul 7 – Paradoxul minții și eliberarea - pagina 236

- Inteligența emoțională

- Observarea

- Paradoxul

- Povestea Omului

- Povestea unei profeții

- A reacționa versus a acționa

- Eliberarea

- Visul

- Final

Vă rog, trăiți-vă viața! Dragă cancer, îți mulțumesc!

Mi-au dat patru luni. Scurt, inflexibil, nenegociabil. Mi-au zis să-mi iau gândul de la copii. Dacă, prin absurdul zarurilor aruncate de „soartă”, aș fi reușit performanța de a trăi ca să aduc pe lume un copil, mi-au zis, cu o indiferență care îmi tăia respirația, că n-ar fi înțelept să vreau, în mod egoist, să fac un copil pe care să-l las fără mamă.

Credeți-mă că pe un medic îl bușea un râs pe care și-l abținea vizibil de greu, în timp ce îmi spunea astfel de lucruri, iar eu mijeam ochii cât cepele, în stare de șoc, și lacrimile începuseră să-mi curgă necontrolat, fără ca măcar să le simt. Cât de cinici pot fi unii oameni…

A încercat să mă „consoleze”, să-și justifice starea care simțise că nu-mi scăpase, când i-am spus tăios: „Deja mă priviți ca pe un cadavru ambulant, nu-i așa? O fi amuzantă imaginea asta, probabil…”, făcând eforturi de a părea serios, privind în pământ, luându-mi mâna și asigurându-mă că nu era posibil să se înșele și că îmi livrase ce îi cerusem, adevărul, și că deja era foarte obișnuit să dea astfel de vești oamenilor.

A încercat să-mi „redea” demnitatea umană prin niște tentative ridicole de a mă flata că preferasem să aud adevărul brut, crud, văicărindu-se ipocrit:

– Dacă ați ști câți oameni preferă să audă minciuni frumoase, și apoi nici nu știu ce li se întâmplă. Speră să trăiască, săracii, dar mor fără ca măcar să-și dea seama. Dar pe dvs. vă admir. Puțini au puterea să vrea să știe adevărul. Să mă scuzați, n-am putut să vă mint, fiindcă mi-ați cerut să fiu sincer. Îmi pare rău că n-am alte vești să vă dau, mi-ar fi plăcut să vă pot spune altceva.

Deja plângeam în hohote, mirată că nu mă puteam abține deloc, cu mâna în mâna lui, a medicului.

– Sunteți sigur că nu există nicio speranță? Absolut niciuna?

– V-aș minți. Chiar nu cred că există. E una dintre formele de cancer care ucide cel mai rapid, nu poți negocia cu el, să mai cârpești, să mai operezi, să îl mai duci pe picioare, s-o mai lungești măcar câțiva ani. E extrem de agresiv.

– Cât timp mai am?

– Patru luni, hai, poate șase, ca să vă fac să vă simțiți mai bine, deși nu cred…

Am beneficiat din plin de liber arbitru. Deși nu simțeam că am niciun fel de cunoștințe, de informații pe care să-mi fi putut baza alegerile. Alegeri care, oricum, nu prea erau. Eram dispusă să fac orice. Aș fi preferat „autoritatea” unui medic, cineva care să-mi inspire încredere, dar n-am găsit așa ceva. Nu mi se părea deloc că ar deține vreunul vreun adevăr universal. N-aveam nevoie să fiu descărnată și de ultima demnitate umană, așa cum o percepeam eu, aceea de a nu fi privită deja ca un cadavru, ca un „minus unul” la evidența socială. N-aveam nevoie de milă, de compasiune, de nimic altceva, n-aveam decât o imperioasă nevoie de a înțelege ce mi se întâmpla. Îmi simțeam creierul amorțit, în stare de șoc.

Îmi alesesem singură medicul care să mă opereze, mai precis mi l-a oferit „întâmplarea”. Era din alt județ. În aceeași zi, m-am operat și m-am întors acasă. I-am arătat medicului, la examenul de dinaintea operației, o altă „aluniță” decât cea pe care urma să o extirpe, de care mă temeam cel mai mult. Dintotdeauna mă temusem fix de „alunița” aceea ciudată.

Câtă ironie! Medicul a căscat ochii, a devenit agitat și și-a chemat niște colegi, cărora le-a arătat motivul fricii mele. Eram convinsă că trebuia să fie ceva grav, dar medicii păreau „fericiți”, entuziasmați, dădeau din mâini și se agitau ca și cum văzuseră ceva grozav. „E clar, așa se poartă nebunii ăștia, privesc un om ca pe un cobai”, mi-am spus. „E clar, e grav…”

Apoi, am aflat ce era cu veselia aia pe capul lor:

– Colega, ai mai văzut așa ceva? Uimitor!

– Ce este, ce am? am întrebat disperată, aproape să leșin.

– Aveți un al treilea mamelon nedezvoltat. E din naștere. Uimitor, colega...

Minunat, acum mă simțeam SF, ca-n filmul „Total Recall” (unde apare o extraterestră cu trei sâni). Frica mea cea mai mare și ascunsă fusese mereu o himeră. Ba chiar una ilară. Câtă inutilitate! Ce înseamnă să nu știi nimic… Chiar poate însemna să fii cobai, să fii la discreția altora.

Am simțit că medicul care urma să mă opereze, chiar înainte de intervenție, când s-a uitat în ochii mei, s-a înmuiat, am simțit clar asta, și era ditamai chirurgul, cu experiență. Parcă și-ar fi privit propriul copil. A oftat, s-a scuturat și s-a apucat de treabă. M-a asigurat că făcuse tot ce putuse, de parcă și-ar fi cerut scuze că nu era Dumnezeu. Apoi, m-a lăsat în pace să mă duc acasă. A zis să aștept rezultatul biopsiei și mai vedem noi după aia ce este de făcut. „Dom’ doctor, să fac analiza asta? Markerul cutare?” Costa mult analiza cu pricina. Medicul parcă nu știa cum să scape de mine, să nu mă mai privească în ochi. „Da, faceți-o, dacă vreți…”

N-a prea avut cine să mă sfătuiască după ce am primit rezultatul biopsiei. Eram pe cont propriu. O cunoștință, medic hematolog, mi-a zis:

– Tu o să trăiești.

– Ei, na, zici și tu așa, să mă încurajezi. N-ai de unde să știi asta.

– Vorbesc serios. Din experiența mea, oamenii care află o astfel de veste și încep să se plângă, să se văicărească, li se face frică și cred că n-au șanse, ăia se duc cel mai repede. Cei care au atitudinea ta: „Bun, și acum ce rămâne de făcut?”, chit că și lor le e frică sau plâng, ăia scapă.

Am căutat tot soluții medicale, inițial. E o setare păcătoasă, acolo, în mintea noastră, care ne face să credem că așa suntem mai în siguranță, când, de fapt, singura siguranță nu se află nicăieri altundeva decât în noi înșine, adică de acolo de unde au început și „problemele”.

Am început să mă informez. Am fost în Ungaria, la noi încă nu se făcea PET-CT. Eram bucuroasă, recunoscătoare științei. În sfârșit, o analiză minuțioasă, care îmi putea spune ce se petrecea în corpul meu. Ce ciudat sentiment am avut, la gândul ăsta, deci aveam nevoie de niște aparate ca să am acces la corpul meu.

Asistenta de acolo s-a atașat tare mult de mine. După procedura medicală, i-am zis că revin în trei luni să repet analiza, fiindcă voiam să știu tot, să fiu sigură, să verific dacă era totul în regulă, ca să știu ce decizii urma să iau mai departe. M-a strâns de mână, a privit pe furiș în stânga și în dreapta, s-a asigurat că n-o aude nimeni și mi-a șoptit: „Nuuu! În niciun caz să nu faceți asta, vă rog eu mult! Știți, nu vreau să vă sperii, dar chiar și analiza asta poate fi periculoasă. Așa zic ei, că poate fi făcută o dată la trei luni, dar eu știți ce v-aș zice și ce v-aș ruga? Sunteți tânără, am văzut atâtea cazuri… Vă rog, duceți-vă acasă. Uitați de analize. Pur și simplu, trăiți-vă viața!”

Credeți că puteam s-o ascult, să aud cum îmi vorbește Dumnezeu prin ceilalți, precum spune Neale Donald Walsch? „Fii serioasă, cucoană”, îmi spuneam, „poate că ții tu la mine, dar eu țin la pielea mea mai mult.” Am tras-o de mânecă și am iscodit-o:

– Asta înseamnă că sunt bine? Că nu mai am nevoie de alte analize? Cum adică să mă duc acasă și să trăiesc, pur și simplu? Și de ce nu spune nimeni că analiza asta poate fi periculoasă?

– Șșș…, s-a speriat asistenta. Uitați care e adevărul. Nu putem să spunem așa ceva, dar un pericol trebuie să știți că există în orice, în absolut orice. Credeți-mă, am văzut mulți bolnavi, vă cred că vă doriți asigurări, dar ele nu există. Nu înseamnă că sunteți bine, ce vă sfătuiesc eu e să nu vă dați pe mâna medicilor. Am văzut în ce hal ajung pacienții și știți ce spun toți, la final? Că și-ar fi dorit să nu își trăiască așa ultimele luni din viață. Că, dacă ar fi știut că oricum se termină, măcar ar fi trăit timpul ăsta acasă, lângă cei dragi, nu în chinuri. Asta încerc să vă spun. Nu știu cât mai aveți de trăit, dar oricât ați mai avea, uitați totul, duceți-vă acasă, trăiți-vă timpul ăsta lângă familie. E singura șansă. Și, poate, veți fi bine, cine știe? Nu mai căutați asigurări, că nu există. Tot ce puteți este să credeți că veți fi bine și să sperați.

Bonus: un zâmbet și o îmbrățișare. Cu tot dragul. Binecuvântată femeie!

Medicii oncologi mi-au sugerat, dacă refuzam chimioterapia „preventivă”, ca măcar Interferon „preventiv” să primesc sau extirparea „preventivă” a ganglionului santinelă, cel mai apropiat de zona afectată de cancer. Am refuzat categoric. Rezultatul de la PET-CT nu indica metastaze. „Preventiv” mi s-au mai recomandat radiografii pulmonare și ecografii, o dată la trei luni. Am renunțat și la alea. Ce naibii era să mai previn, că se întâmplaseră toate deja?!

Am întors foaia. Hai să mergem la popi, să mă descânte, să-mi facă ceva, să-mi zică ceva, să-mi prevadă viitorul. M-am dus la un preot căruia îi mersese vestea că era clarvăzător. Mă simțeam umilă și umilită. Eram gata de orice, numai să-mi scap pielea.

Când a auzit că am cancer, preotul, la fel ca medicul, a râs. În timp ce eu plângeam. Am zis c-o fi vreun semn de înțelepciune, care mie îmi scăpa, la nivelul meu inferior, fir’ar mama ei de lipsă de încredere în sine. „Dar, oare, nu toți murim odată și odată? Ce-i așa mare lucru?!”. „N-o fi, părinte”, mi-am zis, „pentru dumneata n-o fi. Dar pentru mine este. Poate matale ai vreun loc asigurat, în față, dar mie mi-e frică și nu mă simt pregătită pentru asta. Vreau să mă pregătesc, măcar ca samuraii.”

M-a chestionat părintele, mi-a cerut detalii despre viața mea. Apoi, s-a încruntat și a „tunat” verdictul: trebuia să-mi pun basma! Da, da, și să merg spășit, în fiecare duminică, să stau la toată slujba. Să mă rog de nu știu câte ori, nu mai știu cum. Dar cel mai important era să-i fac de mâncare bărbatului! Zău că așa mi-a spus! Trebuia musai să-i fac de mâncare, să-l întreb ce prefera și să-i gătesc zilnic, ba mai mult, să învăț smerenia, să-i pun masa și s-o strâng după dansul. „N-ai ce să mai cauți la mine dacă nu faci asta, auzi tu? N-am să te mai primesc!”

Măi, oameni buni, nu știu dacă mă credeți ori ba, dar am ieșit de acolo mai zăpăcită și mai șocată decât mă dusesem. Dădusem, efectiv, în bâlbâială. Nici nu știam cum să le redau celor apropiați chestia aia prin care trecusem și să le zic care era soluția. Mă simțeam repudiată, proscrisă, paria, de parcă mi se refuzase locul în „rai”. Mă simțeam „păcătoasă”, mizerabilă, nedemnă, fără nicio speranță. M-am pus pe gândit. „Hai, că pot! Trebuie să pot, dacă asta mă ajută. Dar dacă nu mă ajută și mă chinui degeaba, ca și în cazul chimioterapiei?”

Apoi, vă jur, m-a apucat un râs, de nu mă mai puteam opri. Să mor de râs, nu alta. Râdeam cu lacrimi, de una singură, ca nebuna. „Măi, fată, ai încurcat-o! Deci, e clar. Măcar m-a ajutat părintele cu ceva. Mai bine mă împac cu ideea că mor. Am obosit să tot caut soluții. Iar ce zice el nu pot să fac nici moartă. Prefer să mor în felul meu. Părinte, dragă, nici n-aș putea, aoleu, leșin de râs, io, cu basma? Chiar că ferească Dumnezeu! În fiecare duminică, la biserică, la toată slujba? Văleu, părinte, am mai încercat chestia asta. N-ai văzut matale asta, în clarviziunile alea? Că mă târau bunica și străbunica la biserică toată ziua, bună ziua, și stăteau la toate slujbele, ca să afle toate bârfele? Am mai încercat și altă dată, părinte, fără succes. De fiecare dată adormeam buștean. Dacă îmi cântă careva la ureche și mă pune să stau înțepenită undeva, adorm de nu mă văd. M-o mânca iadul, părinte, să mor io, dar adorm creștinește cât îi slujba de lungă, oriunde m-ai pune. Clar, nu merge! Și să-i fac mâncare, zilnic, bărbatului? Să-l întreb ce-i place, să-i pun în față și să strâng după el? Asta nu-s eu. Nu vreau să trăiesc în calitate de altcineva. Să-i fac și pantofii? Ce altceva să-i mai fac, părinte? Mai bine mor, aia e.” Și râdeam în hohote.

Singura soluție care mi-a mers la inimă și care mi s-a potrivit a fost să mă apuc să meditez. În asta chiar credeam și chiar îmi găseam liniștea. Apoi, am mai găsit câteva chestii în care să cred: psihoterapie, iarbă de grâu. Până la urmă, am făcut cum mi-a zis asistenta de la PET-CT, fără ca măcar să intenționez, s-a întâmplat de la sine. N-aveam pe cine să mă „sprijin”, toți cei dragi erau șocați și păreau să se închidă, să se ferească ei înșiși de durerea pierderii mele, deși încă eram acolo, în carne și oase, și aveam nevoie ca de aer de afecțiunea lor. E un mecanism psihic normal care se declanșează în astfel de situații, de ambele părți.

Mă simțeam mai singură ca niciodată. Simțeam că nu mai aveam ce pierde. Și așa am început să trăiesc, pur și simplu. M-am simțit mai om ca niciodată. Corpul meu chiar îmi devenise cel mai bun prieten. Fără nevoia de aparate și analize care să îmi spună ce se petrecea în el. Nu mai rezistam psihic la roiul de gânduri care mă paralizau de frică. Le-am alungat ca pe muște. „Ce-o fi, o fi, hai să fac tot ce pot cu timpul ăsta.”

Mă simțeam mai liberă ca niciodată. Îmi venea să râd de micile mele preocupări și de marile mele griji și supărări de până atunci. Zâmbeam, privind iar cum se agitau oamenii, cum mă agitasem și eu până mai deunăzi. Învățam să înot pe culoarul meu. „Culoarul morții”, așa se cheamă un film excelent.

Ca Socrate, m-am apucat să învăț. Și prin asta am început să trăiesc bucuria descoperirii. Fiecare zi conta. Fiecare nouă informație. Aproape tot ce știusem eu despre viață era eronat. Mă simțeam fericită fie și numai pentru șansa de a descoperi asta. Simțeam efectiv cum mă îmbogățeam pe zi ce trecea, cum fiecare nouă informație era o comoară de neprețuit, care mă scotea din bezna în care dormisem și orbecăisem până atunci. Eram recunoscătoare pentru fiecare zi. Zâmbeam mult mai des și mai sincer. Frica se evaporase.

Socrate a fost marea mea iubire, modelul meu, că doar am studiat filosofia. Abia atunci, când simțeam la propriu, pe pielea mea, înțelegeam ce voise să spună prin „Știu că nu știu nimic”. Paradoxul minții. Abia atunci am simțit și am înțeles de ce li s-a părut nebun celorlalți, când a ales, ca ultimă dorință, înainte de a bea cucută, fiind condamnat la moarte, să învețe să cânte la flaut. Când a fost întrebat de ce voia să învețe asta, la ce-i mai folosea, dacă oricum urma să moară, Socrate a răspuns, vesel, în stilul lui: „Păi, e un moment foarte bun, dacă nu învăț acum, atunci când?”

De atunci s-au scurs anii. S-a întâmplat totul în 2008. În 2014 am devenit mamă. Preoții au strâmbat din nas la botez și ne-au chestionat pe noi, părinții, dacă e vreunul buddhist, când au văzut numele Dharma. O prietenă a pățit la fel, fiindcă a avut „tupeul” să-i pună băiețelului său numele Dante. Ce mai infern și câtă tragedie!

Adevărata tragedie e că de atunci am văzut oameni murind de cancer, în apropierea și în jurul meu. Oameni puternici, verzi ca bradul. S-au dus, s-au topit pe picioare, în doar câteva luni. Aproape toți cei despre care știu că au scăpat cu bine n-au abordat atitudinea de „luptă” cu ceea ce li se întâmpla, ci au practicat, conștient sau instinctiv, acceptarea realității, așa cum era, și acceptarea a ceea ce simțeau, lăsând să curgă, să se manifeste, fără împotrivire și rezistență. Iar practica aceasta, împreună cu renunțarea la frică, la autoconservare, i-a dus la un alt nivel de conștiință. Einstein are dreptate, nicio problemă nu poate fi rezolvată la același nivel de gândire la care a fost creată.

În anii următori și în prezent, am observat atent toate aceste cazuri. M-am analizat și am continuat să învăț. Am văzut cum sunt în stare să mă automanipulez, să mă sabotez, să-mi induc anumite stări, așa-zise de „boală”. Cum e de ajuns un gând, ca „boala” să apară sau să se facă nevăzută. Am început să dezvolt o relație conștientă cu corpul meu și am urmărit cum îmi răspundea. Pe măsură ce practicam și rezultatele erau vizibile, incontestabile, am priceput că nu era nicio filosofie la mijloc, nicio „minune”. Și dacă ceea ce am fost obișnuiți să numim „boală” e, de fapt, o vindecare? Chiar dacă se încheie cu o moarte? Da, chiar și așa? Nu se zice că „scapă” omul, că se duce unde „nu-i durere și nici chin”? Eu, una, prefer să mă duc fără basma.

Dar, dacă tot ce am învățat noi despre boală și moarte este fals? Ce-ar fi să nu luăm de bune toate informațiile cu care am fost setați? Dar dacă…? De ce…? Gândiți, oameni buni, e gratis… Măcar încercați să vedeți că există și altceva decât tot ce credeam noi că există. S-ar prea putea să nu vedem pădurea din cauza copacilor. Sau din cauză că ne-a căzut basmaua pe ochi.