Singura minte

Imaginați-vă o conștiință unită, o conștiință din care toate mințile noastre fac parte … și o cale potențială de evitare a divizării, lăcomiei și distrugerii care amenință să cuprindă lumea noastră.

În secolul XX, ne-au fost prezentate mai multe subdiviziuni ale minții: conștientă, inconștientă, subconștientă, preconștientă și așa mai departe. Dar ceea ce nu știam era că exista un alt nivel al conștiinței, o dimensiune atotcuprinzătoare, infinită, a inteligenței împărtășite: Singura Minte. Această conștiință universală ne conectează pe noi toți prin spațiu și timp. Chiar acum, în timp ce citiți aceste cuvinte, participați la această Singură Minte.

Studii recente au arătat că Singura Minte nu este doar o idee; este o realitate. În această carte, Larry Dossey ne prezintă studii convingătoare care susțin conceptul unei Singure Minți. Aceste cazuri includ experiențe privind:

҈ Gânduri, emoții și senzații fizice împărtășite cu o persoană aflată la distanță;

҈ Comunicare între oameni și alte ființe „simțitoare”, cum ar fi animalele de companie;

҈ Grupuri mari de animale – turme, cârduri, haite, stoluri, bancuri – care se comportă în moduri extrem de coordonate;

҈ Dobândirea unei cunoașteri anterior necunoscute de la o persoană decedată;

҈ Obiecte ascunse ori pierdute găsite doar prin mijloace mentale;

҈ Contact direct cu un domeniu transcendent prin experiențe în apropierea morții.

Prin povești palpitante, studii de caz fascinante și intuiții strălucitoare ale unor mari gânditori de-a lungul istoriei, Singura Minte explorează conexiunile externe ale conștiinței umane. Veți descoperi un nou mod de a interpreta marile mistere ale experienței noastre și de a învăța cum să dezvoltăm empatia necesară pentru a crea mai multă iubire, pace și conștientizare colectivă. Rezultatul este o înțelegere nouă și bogată a ceea ce înseamnă să fii om și o speranță înnoită că putem înfrunta cu succes provocările cu care ne vom întâlni la această răscruce a istoriei umane.

Cu Singura Minte, Dossey ne arată că nu suntem singuri, că formăm o singură minte.

Mulțumiri xvii

Nota autorului xxi

Introducere xxv

Partea întâi: Întrezăriri ale Singurei Minți xlv

Capitolul 1 Salvarea altora 1

Capitolul 2 Sfântul patron al Singurei Minți 8

Capitolul 3 Experiențele Singurei Minți 15

Capitolul 4 Singura Minte nu este o picătură infinită 23

Capitolul 5 Senzația de a fi privit 36

Capitolul 6 Se deplasau ca o singură ființă 40

Capitolul 7 Singura Minte a animalelor și oamenilor 51

Capitolul 8 Atomi și șobolani 70

Partea a doua: Lucrul cu Singura Minte 77

Capitolul 9 Mintea dincolo de creier 78

Capitolul 10 Nemurire și experiențe în apropierea morții 86

Capitolul 11 Reîntrupare 109

Capitolul 12 Comunicare cu cei decedați 119

Capitolul 13 Unitatea timpurie 125

Capitolul 14 Savanți 130

Capitolul 15 Gemeni 136

Capitolul 16 Evenimente telesomatice 147

Capitolul 17 Absolut convinși 158

Capitolul 18 Avioane prăbușite și nave scufundate 163

Capitolul 19 Harpa care lipsea și îngerul din bibliotecă 171

Capitolul 20 Vindecarea și Singura Minte 177

Capitolul 21 Latura întunecată 183

Partea a treia: Accesarea Singurei Minți 189

Capitolul 22 Supa cosmică 190

Capitolul 23 Sinele 198

Capitolul 24 Este Singura Minte Dumnezeu? 210

Capitolul 25 Scoaterea câlților din gaura cheii 219

Capitolul 26 Căile visului 226

Capitolul 27 Iubirea este ultimul cuvânt 235

Partea a patra: Drumul înainte 247

Capitolul 28 Ș;tiința în extindere 248

Capitolul 29 Transcendență 252

Despre autor 262

PARTEA A DOUA

LUCRUL CU

SINGURA MINTE

҈

CAPITOLUL 9

MINTE DINCOLO DE CREIER

Mintea nu generează gândire … așa cum

firele nu generează curent electric.1

- Paul Brunton

Mintea respiră gândire la fel

cum plămânii respiră aer.

- Huston Smith

Principala obiecție privind Singura Minte este convingerea înrădăcinată că, într-un fel, conștiința este produsă de creier și este deci limitată la el. Creierul se află în craniu și tot acolo trebuie să fie și mintea. Cât de multe dovezi științifice există în sprijinul acestei convingeri?

Karl Lashley, un psiholog comportamentist american, a antrenat cobai să întreprindă sarcini specifice, cum ar fi căutarea unei recompense în hrană. Apoi a creat leziuni în anumite zone ale creierului pentru a vedea efectele lor asupra persistenței comportamentului. După sute de astfel de experimente pe cobai, Lashley nu a reușit să găsească nici un singur loc de stocare a memoriei. El și-a rezumat constatările în felul următor: „Nu este posibil să demonstrăm localizarea izolată a memoriei nicăieri în interiorul sistemului nervos”.2 Lashley a concluzionat că memoria nu este localizată în regiuni specifice din creierul cobailor, ci este distribuită în întregul cortex cerebral. Acest lucru a dus la concluzia paradoxală că „memoria este atât peste tot, cât și nicăieri anume”, în creierul cobaiului.

Cât de necesar este creierul vostru?

Sutele de experimente de felul celui făcut de Lashley au ridicat întrebarea mai fundamentală nu doar despre relația dintre creier și memorie, ci despre relația dintre creier și conștiință în general. Unele dintre provocări sunt într-adevăr serioase. Într-un articol intitulat provocator „Este creierul vostru într-adevăr necesar?”. Neurologul britanic John Lorber se întreba dacă este nevoie de un cortex cerebral intact pentru o funcționare mentală normală.3 Lorber a făcut tomografii computerizate la sute de persoane cu hidrocefalie (exces de fluid în creier, care creează presiune) și a descoperit că mulți dintre ei aveau o funcție intelectuală normală sau peste medie.

Însuși faptul de a pune întrebări privind rolul creierului este considerat încă o blasfemie în cadrul științei convenționale. Conștiința este considerată o proprietate „emergentă” a creierului, fiind produsă prin funcționarea lui, pur și simplu. Dar ce știm noi cu adevărat despre originile conștiinței? Mulți filosofi și oameni de știință respectați sugerează că nu știm să răspundem la aceste întrebări. Neurofiziologul Roger Sperry, laureat al Premiului Nobel, avea o părere asemănătoare, spunând: „Acele procese intime ale creierului cu care conștiința se presupune că este asociată pur și simplu nu sunt înțelese. Ele ne depășesc atât de mult înțelegerea astăzi, încât nimeni, din câte știu eu, nu a fost capabil nici măcar să-și imagineze natura lor”.4 Fizicianul laureat al Premiului Nobel Eugen Wigner este de acord cu acest punct de vedere: „Nu avem în prezent nici cea mai vagă idee despre modul cum putem lega procesele fizico-chimice cu starea mentală”.5 Iar fostul editor al prestigioasei reviste Nature, Sir John Maddox, scria: „Conștiința constă din … este … un puzzle. În ciuda minunatelor succese ale neuroștiinței în ultimul secol … noi părem la fel de departe de înțelegerea procesului cognitiv cum eram cu un secol în urmă”.6

Din perspectiva acestor mari necunoscute, presupunerea foarte răspândită că creierul creează mintea și că mintea se limitează la el este discutabilă, fapt care deschide ușa unor scenarii alternative.

Creierul ca receptor al conștiinței

Sunt multe motive pentru care oamenii de știință au presupus că mintea și creierul sunt unul și același lucru. Când creierul este afectat în urma unei traume fizice sau unei comoții cerebrale, funcția mentală poate fi și ea afectată. Lipsa anumitor vitamine și malnutriția pot provoca slăbirea unor procese de gândire, la fel și diferite toxine din mediu. Tumorile și infecțiile creierului pot afecta grav procesele mentale. În lumina acestor efecte, părea rezonabil să presupunem că mintea și creierul sunt în esență identice.

Dar nici una din aceste observații nu dovedește că creierul produce mintea sau că mintea se limitează la creier. Să ne gândim la un televizor. Deși îl putem strica fizic și putem distruge imaginea de pe ecran, asta nu însemnă că televizorul creează imaginea. Noi știm mai degrabă că imaginea se datorează semnalelor electromagnetice care provin din afara aparatului și că televizorul recepționează, amplifică și afișează semnalele: el nu le produce.

Conceptul de bază conform căruia creierul funcționează ca intermediar al minții – dar nu este cauza ei este străvechi. Cu peste două milenii înainte, Hippocrate, în lucrarea „Despre boala sacră”, a descris creierul ca „mesager al conștiinței” și ca „interpret al conștiinței”.7

Ferdinand C. S. Schiller, filosoful de la Oxford, a afirmat, în anii 1890, că „materia este o mașinărie admirabil calculată pentru reglarea, limitarea și restrângerea conștiinței pe care o cuprinde”. În continuare, el a argumentat: „Materia nu este cea care produce conștiința, doar îi definește și îi stabilește intensitatea în anumite limite …” În cazurile unor traume ale creierului, Schiller a sugerat că manifestarea conștiinței a fost afectată, dar conștiința însăși nu s-a stins. Mai departe, el a susținut că uitarea, și nu memoria, ar avea mai mare nevoie de o explicație. Dacă nu ar exista limitările creierului, credea el, amintirea tuturor lucrurilor ar fi posibilă.8

Henri-Louis Bergson, filosoful francez care a primit în 1927 Premiul Nobel pentru literatură, credea că creierul canalizează și limitează mintea, excluzând factorii inutili pentru supraviețuire și procreație. Creierul, în concepția lui, este atât „organul atenției față de viață”, cât și un obstacol pentru o conștientizare mai largă.9 La fel ca Schiller, el sugerează că amintirile se află în afara creierului și sunt în cea mai mare parte afișate cu scopuri practice, în măsura în care nu sunt cruciale pentru nevoile biologice ale organismului.10 El sugerează că afectarea memoriei ca urmare a îmbolnăvirii creierului poate arăta doar că avem nevoie de un creier sănătos pentru a localiza și comunica amintirile; însă deteriorările creierului nu sunt o dovadă că amintirile există doar în creier”.11

Psihologul William James avea despre conștiință concepții similare cu cele ale lui Schiller și Bergson. În Conferința Ingersoll, ținută în 1898, la Universitatea Harvard, el a recunoscut că afectările creierului – traume, stimulente, otrăviri, întârzieri în dezvoltare – pot elimina amintirea sau conștiința și pot altera calitatea ideilor, dar nu sunt în mod necesar dovadă unei funcții productive a creierului. Există alte relații funcționale posibile între minte și creier, afirma el. Ar putea fi o funcție permisivă, așa cum găsim la trăgaciul unei arbalete, și funcția transmisivă, ca în cazul unei lentile, al unei prisme sau al clapelor unui pian. „Teza mea acum este că, atunci când cugetăm la legea că gândirea este o funcție a creierului, nu ni se cere să ne gândim doar la funcția productivă; suntem îndreptățiți să luăm în seamă și funcția permisivă sau transmisivă. Ș;i acestora psihofiziologul obișnuit nu le acordă importanță”.12

Jucând rolul de avocat al diavolului, James a ridicat o obiecție: nu este oare ipoteza productivă mai simplă și mai riguroasă din punct de vedere științific? Din perspectiva științei empirice, James a răspuns că obiecția sa nu avea nici o greutate. Tot ceea ce observăm este variația concomitentă sau corelațiile dintre stările creierului și stările minții. James citează acea venerabilă maximă a științei care afirmă: „corelația nu este cauză”. Noaptea urmează întotdeauna zile: corelația este 100% valabilă; dar asta nu înseamnă că ziua este cauza nopții.

Mulți oameni de știință se mândresc cu faptul că ei nu cred în miracole. Dar, așa cum spunea James, dacă într-adevăr conștiința este produsă de creier, asta ar însemna, „după cât înțeleg eu, un mare miracol, ca și cum am afirma că gândul este «generat spontan» sau «creat din nimic»”. El a concluzionat:

Teoria producerii conștiinței de către creier nu este cu nimic mai simplă sau mai credibilă în sine decât orice altă teorie pe care o putem concepe. Este doar puțin mai populară. Tot ce ar trebui cineva să facă, totuși, dacă ar fi provocat de materialistul obișnuit să explice cum poate creierul să fie un organ pentru limitarea și determinarea unei anumite forme de conștiință produsă altundeva … ar fi să-i ceară la rândul lui să-i explice cum poate exista un organ care produce conștiința din nimic, fără nici o bază. Pentru scopuri polemice, cele două teorii sunt deci la fel de puțin întemeiate”.13

Aldous Huxley, care a scris despre natura conștiinței în 1954, în cartea Porțile percepției, a lansat ideea că funcția sistemului nervos este „eliminativă”, mai degrabă decât productivă, în sensul că ne protejează, eliminând informațiile irelevante pe care le întâlnim continuu în existența noastră zilnică. Altfel, nu există nici un motiv pentru care, în principiu, fiecare persoană nu ar fi capabilă să-și amintească fiecare lucru din univers.

„Fiecare dintre noi este în mod potențial Mintea în Ansamblu”, afirmă Huxley. „Dar în măsura în care suntem animale, sarcina noastră este să supraviețuim cu orice preț. Pentru a face posibilă supraviețuirea biologică, Mintea în Ansamblu a trebuit să fie trecută prin valva reductoare a creierului și a sistemului nervos. Ceea ce iese la celălalt capăt este un biet pârâu al unui fel de conștiință care ne va ajuta să rămânem vii la suprafața acestei planete”. De-a lungul istoriei, anumite persoane au învățat să sfideze într-o oarecare măsură funcția de valvă reductoare a creierului, după cu observa Huxley, prin exerciții spirituale, prin hipnoză sau droguri, așa cum învățase și el însuși.14

Neuropsihiatrul Peter Fenwick este cea mai importantă autoritate clinică în domeniul experiențelor în apropierea morții. El și soția sa Elizabeth au obținut descrierile detaliate a 350 de experiențe în apropierea morții de la oameni din Anglia, Scoția și Țara Galilor. Cercetările lor sunt consemnate în cartea Adevărul în lumină, o lucrare captivantă, scrisă din perspectiva unui neurolog care știe multe lucruri despre conștiință și despre funcționarea creierului.

După ce se ocupă metodic de diferitele ipoteze lansate pentru explicarea experiențelor în apropierea morții – droguri, lipsa de oxigen, acumularea de dioxid de carbon sau endorfine – Fenwick ajunge la concluzia că toate aceste mecanisme nu-și ating scopul. El scrie:

În mod clar, trebuie să fie structuri ale creierului care mediază experiențele în apropierea morții și probabil sunt aceleași structuri care mediază orice experiență mistică … Dar întrebarea principală rămâne încă fără răspuns. Cum se face că această experiență coerentă și superior structurată are loc uneori în stare de inconștiență, când este imposibil să vorbim despre o secvență organizată de evenimente într-un creier tulburat? Suntem obligați să tragem concluzia fie că științei îi scapă o legătură fundamentală care să explice cum pot apărea experiențe organizate într-un creier dezorganizat, fie că anumite forme de experiență sunt transpersonale – adică depind de o minte care nu este în mod obligatoriu legată de un creier.15

Fenwick ia foarte în serios ipoteza că creierul transmite cumva, dar nu produce conștiința. La baza teoriei transmiterii se află presupunerea, așa cum am observat, că există o formă de conștiință care este exterioară creierului. Creierul este în contact cu sursa ei, primind și modificând informațiile primite de la aceasta. Fenwick presupune că, deși amintirile sunt parțial păstrate în creier, o mare parte din memorie este stocată în afara creierului. Această depozitare non-locală a conștiinței ar supraviețui după moartea creierului și a corpului. De asemenea, ar putea să explice de ce mulți oameni simt că fac parte dintr-un întreg mai amplu.

Fenwick recunoaște problemele acestui fel de model. El afirmă: „Ne confruntăm cu dificultatea că, în prezent, nu există un mecanism cunoscut care ar permite memoriei să fie stocată în afara creierului”.16 O altă slăbiciune a teoriilor transmiterii în general, adaugă Fenwick, „este că, chiar dacă sunt corecte, sunt greu de testat. O teorie a transmiterii ar susține că, în timp ce mintea este transmisă prin creier, tulburările din funcționarea creierului vor produce tulburări minții, deoarece transmisia este întreruptă. Dar putem folosi un argument asemănător, dacă susținem că mintea este localizată în creier și este o funcție a creierului. Ș;i în acest caz, o anumită dezordine în funcționarea creierului va produce dezordine mentală. Nu există nici un experiment care să poate face ușor distincția între aceste două posibilități.

Chiar dacă toate teoriile conștiinței sunt speculative, teoriile transmiterii au un avantaj deosebit. Ele pot să țină seama de datele empirice care afirmă capacitatea noastră de a dobândi informații la distanță și fără medierea simțurilor fizice. Cu puține îmbunătățiri, aceste teorii sunt compatibile cu Singura Minte.

Ce fel de îmbunătățiri? În primul rând, teoriile transmiterii conștiinței sunt numite greșit. Cuvântul transmisie provine din două cuvinte latinești care înseamnă „a trimite peste sau dincolo”. Nu există nici o dovadă că ceva este transmis sau trimis în timpul experiențelor la distanță, non-locale și înțelegem de ce. Dacă este într-adevăr non-locală, așa cum sugerează dovezile, conștiința este infinită sau omniprezentă în spațiu și timp. Deci nu există nici un loc în care să nu fie conștiință, ceea ce înseamnă că nu este nevoie ca ceva să fie transmis din punctul A în punctul B: este deja acolo. Mai mult, dacă mintea este într-adevăr non-locală, ideea depozitării conștiinței în afara creierului nu mai are sens. A păstra ceva înseamnă a limita și esența non-localizării este nelimitarea sau absența localizării. Într-un model non-local al conștiinței, nu este deci nevoie să facem eforturi pentru a explica modul cum este transmisă conștiința și unde ar putea fi localizată memoria, pentru că non-localizarea face ca toate aceste preocupări să devină inutile.

„Transmiterea” este prin urmare un concept provenit din concepția clasică, mecanică, despre lume. Atunci când o aplicăm unor fenomene non-locale, ea ne dă o impresie greșită despre natura conștiinței. Totuși, teoriile transmiterii constituie o îmbunătățire față de imaginile conștiinței bazate pe creier, pentru că ele eliberează conștiința din „sclavia” creierului. Într-o zi, când vom învăța să gândim și să vorbim cu ușurință despre fenomenele non-locale, vom crea un vocabular de sine stătător, fără să fie contaminat de termeni nepotriviți, preluați din concepția clasică despre lume. Până atunci, poate că ar trebui să păstrăm cuvântul „transmitere” între ghilimele, pentru a accentua folosirea lui cu un anumit sens încă neprecizat.

Dacă vrem să avem o șansă de a înțelege Singura Minte și relația dintre minte și creier, va trebui să învățăm să gândim non-local și nu local Altfel, vom căuta la nesfârșit probleme care pur și simplu nu se găsesc într-o lume non-locală.

҈

CAPITOLUL 10

MEMURIRE Ș;I

EXPERIENȚE ÎN APROPIEREA MORȚII

Cum vă puteți teme de moarte, dacă faceți într-adevăr parte din Dumnezeu?

- V. S. RAMACHANDRA1, DIRECTORUL CENTRULUI PENTRU CREIER Ș;I CUNOAȘ;TERE, UNIVERSITATEA CALIFORNIA DIN SAN DIEGO

Singurul secret pe care oamenii în păstrează

este nemurirea.

- EMILY DICKINSON2

Mellen-Thomas Benedict, un tânăr artist în domeniul vitraliilor, a trăit o experiență în apropierea morții în anul 1982. Benedict era pe moarte din cauza unei tumori cerebrale inoperabile. I s-a recomandat să facă chimioterapie, dar a refuzat, dorind să-și păstreze o calitate a vieții cât mai înaltă posibil, în timpul pe care îl mai avea de trăit. Pentru că nu avea asigurare, a fost internat într-un azil pentru pacienți cu boli terminale, unde a rămas circa 18 luni. Într-o dimineață, s-a trezit pe la 4:30 și știa că era ziua în care avea să moară. I-a spus asistentei și au convenit să-i lase trupul nemișcat cel puțin șase ore, fiindcă citise că „atunci când mori, se întâmplă tot felul de lucruri interesante”.3 Deodată a simțit că ieșise în afara corpului. Avea un fel de viziune panoramică și a văzut o lumină foarte strălucitoare, cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată. Părea să fie un canal către Sursă sau către Sinele Superior. „Am intrat în el și era copleșitor. Părea să fie toată iubirea dorită vreodată și era acel fel de iubire care curăță, vindecă și regenerează”.4 Apoi lumina s-a transformat într-o minunată mandala alcătuită din suflete omenești.

Benedict simțea cum toate judecățile sale negative și atitudinile cinice despre semenii săi dispăreau și lăsau loc unei perspective care era plină de speranță și pozitivă. El discuta cu Lumina Măreață. A urmat un râu de conștiință prin galaxie și a privit întregul univers. Simțea că se afla în perioada anterioară creației, înainte de Big Bang. Conștiința lui s-a extins la infinit. Cu această asigurare, întregul s-a desfășurat în sens invers și s-a reîntors în corp.5

Asistenta l-a găsit fără semne vitale. Nu putea să-i simtă pulsul sau bătăile inimii, chiar cu ajutorul stetoscopului. Electrocardiograma arăta o linie dreaptă.

Asistenta a respectat înțelegerea și i-a lăsat corpul nemișcat. Apoi deodată s-a trezit. Văzând lumină afară, a încercat să se ridice și să meargă în acea direcție, dar a căzut din pat. Asistenta a auzit zgomotul și l-a găsit căzut pe podea.

În următoarele trei zile, se simțea normal, însă diferit de cum se simțise până atunci. A fost externat din azil. Peste trei luni, un prieten i-a sugerat să se întoarcă la medic pentru a fi din nou examinat. A făcut o tomografie cerebrală. Când medicul a comparat imaginile dinainte cu cele de după, a spus: „Ei bine, nu mai e nimic acum”. Benedict a răspuns fericit: „Chiar așa, să fie o minune?”. „Nu, astfel de lucruri se întâmplă. Sunt numite remisii spontane”, a spus medicul, fără să fie impresionat. Mai târziu, Benedict a spus: „Dar aici a fost o minune și eu am fost impresionat, chiar dacă nimeni altcineva nu a fost”.6

Întrebarea decisivă

„Sorbirea” lui Benedict de către Sursă sau de către Sinelele Superior, în care el a văzut o minunată colecție de suflete omenești, este un motiv care apare în rândul oamenilor care au trecut prin experiențe în apropierea morții. Consemnări fragmentare au apărut în arta și literatura tuturor epocilor, cum ar fi legenda lui Er din Republica lui Platon, scrisă în jurul anului 300 î. Hr. În consemnarea lui Platon, un războinic numit Er a murit în timpul unei lupte. Când trupurile morților au fost adunate, după zece zile, trupul lui Er nu se descompusese. El s-a trezit peste două zile, când a fost așezat pe rugul funerar, și a descris călătoria în ceruri după moarte. Însoțit de mai mulți tovarăși, el a avut trăiri minunate, a văzut un curcubeu mai strălucitor decât tot ce văzuse vreodată și s-a întâlnit cu mulți zei.7

Conceptul de Sursă, Suflet și Sine Superior, care adeseori fac parte din experiența în apropierea morții, este o afirmare a Singurei Minți. Așa cum spunea Jung: „În plus față de conștiința noastră imediată, care este de natură pe deplin personală … există un al doilea sistem psihic de natură colectivă, universală și impersonală, care este identic la toți oamenii” (sublinierea noastră).8

În cultura noastră materialistă, credința într-un suflet care supraviețuiește morții fizice este adesea considerată o mângâiere lașă a celor care se tem de moarte și de dispariție. Dar sunt două motive principale să privim dincolo de critică.

În primul rând, pentru mulți oameni, această credință generală este importantă pentru o funcționare sănătoasă. Astfel Jung a spus: „Ca doctor, eu depun toate eforturile pentru a întări credința în nemurire”.9 Ș;i „Întrebarea decisivă pentru om este dacă este sau nu legat de ceva infinit. Este cea mai importantă întrebare din viață. Doar dacă știm că ceea ce contează cu adevărat este infinit, putem evita să ne fixăm atenția asupra lucrurilor trecătoare și asupra tuturor scopurilor care nu au o importanță reală …”10 George Orwell, autorul palpitantei cărți 1984, era de acord, spunând: „Problema majoră a vremii noastre este pierderea credinței în nemurirea personală”.11

În al doilea rând, opinia în rândul oamenilor de știință se schimbă. Ideea că, la moarte, conștiința dispare nu mai este de mult timp considerată valabilă. Așa cum arăta eminentul fizician David Bohm: „În ultimă instanță, toate clipele sunt reale … deci acum este eternitate. Totul, inclusiv eu, moare în fiecare clipă în eternitate și se naște din nou”.12 Respectatul fizician francez Oliver Costa de Beauregard găsește în matematică și fizică dovezi favorabile privind „existența unui «inconștient colectiv» atotpătrunzător, care este foarte asemănător cu Singura Minte atemporală, nemuritoare.13

Psihiatrul Ian Stevenson de la Universitatea Virginia a consemnat mii de cazuri de copii care își amintesc viețile trecute, descrierile existențelor anterioare fiind verificate și sugerând cu tărie reîntruparea sau reîncarnarea.14 Iar astronomul și scriitorul britanic David Darling spune, în curajoasa lui carte Căutarea sufletului: „Moartea ne așteaptă, dar nu cu amenințarea dispariției. Moartea poate să însemne sfârșitul trupului, al creierului și al sinelui. Dar, exact din această cauză, ea marchează întoarcerea la o conștiință mai amplă, atemporală. În lumina acestei cunoașteri, toate temerile se risipesc. Din moment ce sinele este o iluzie, pierderea sa nu înseamnă nimic”.15 Ș;i, nu mai puțin important, există dovezi privind supraviețuirea din experiențe în apropierea morții, care au fost consemnate de o proporție importantă a populației americane. Acest tendințe sunt palpitant descrise de filosoful Chris Carter în cartea sa Ș;tiința și experiența în apropierea morții și de cardiologul Pin van Lommel în cartea sa Conștiință dincolo de viață: Ș;tiința și experiența în apropierea morții, dar și de mulți alții.

Alergia față de nemurire

Cu toate că posibilitatea nemuririi văzută în experiențele în apropierea morții aduce consolare și speranță multor persoane, pe altele le înfurie. Un exemplu este un neurolog de la o importantă facultate de medicină care a încercat să demaște cu înverșunare experiențele în apropierea morții ca nefiind altceva decât procese fizice care au loc în anumite zone ale creierului. El crede că nu este etic să vorbim despre supraviețuire după moarte:

Oamenilor le place să spună că astfel de experiențe sunt o dovadă că, de fapt, conștiința poate exista în afara creierului, asemeneaun ui suflet care trăiește după moarte. Sper că este adevărat, dar e o problemă de credință; nu există nici o dovadă pentru asta. Oamenii care susțin altceva folosesc o știință falsă pentru a da naștere unei speranțe false și eu cred că este înșelător și, în ultimă instanță, crud.16

Dar în ce constă cruzimea? Eu cred că este crud să-i asiguri pe oameni că există o anihilare completă o dată cu moartea fizică, în timp ce există numeroase dovezi care sugerează cu totul altceva. Cruzimea constă în negarea dovezilor substanțiale că mintea poate funcționa cu enormă precizie atunci când creierul este grav afectat. Cruzimea apare de fiecare dată când o presupusă autoritate ignoră cercetările efectuate de investigatori atenți, care arată cum conștiința operează non-local, dincolo de constrângerile spațiului și timpului, implicând infinitate temporală, deci nemurire. Cruzimea există nu în oferirea unei speranțe false, așa cum acuză neurologul, ci în privarea de speranță și promovarea unor suferințe și temeri inutile prin citirea greșită a dovezilor științifice.

În anul 2011, am primit o scrisoare de la niște părinți care căutau mângâiere după moartea iubitei lor fiice, în vârstă de 19 ani. Avusese un defect congenital la inimă, fusese supusă unor operații grele și îndurase multă suferință în scurta ei viață. Părinții citiseră o carte scrisă de un adversar important al experiențelor în apropierea morții și îi scriseseră pentru a afla dacă el mai are vreo speranță privind supraviețuirea fiicei lor după moarte. El le-a răspuns: „Nu vă pot oferi multă speranță. Acum câțiva ani, am plecat eu însumi”.

Cei doi părinți voiau să știe ce credeam eu despre acest răspuns jalnic. Le-am spus că eu am o certitudine virtuală că un anumit aspect al conștiinței umane este infinit în spațiu și timp, că este indestructibili și nemuritor. Le-am spus ce cred: conștiința fiicei lor încă există și va exista în eternitate. Le-am cerut să nu mă creadă pe cuvânt; le-am spus că ar trebui să citească dovezile științifice ale numeroșilor cercetători, care formează baza concluziilor mele. Le-am recomandat sursele menționate în cursul acestei cărți. Am făcut asta deoarece dovezile privind dimensiunea non-locală, infinită, a conștiinței, sunt atât de abundente, încât știam că nu le va fi greu să-și formeze propria concluzie și aceasta ar putea să fie opusă verdictului sumbru al „denunțătorului” pe care îl consultaseră. Erau oameni inteligenți – el era expert în computere, ea avocat; puteau să judece singuri, fără a lua drept bună judecata altcuiva, inclusiv a mea.

Probabil vor exista întotdeauna oameni care vor considera o slăbiciune intelectuală să crezi în ceva asemănător sufletului. Așa cum spunea sarcastic defunctul Lord Bertrand Russell: „Cred că atunci când voi muri, voi putrezi și nimic din egoul meu nu va supraviețui”.17 Cred că Russell avea dreptate; trupul său a putrezit cu siguranță și nu a mai rămas nimic din egoul său. Dar povestea nu s-a încheiat. Suntem mai mult decât un corp fizic și un ego. Un element al conștiinței noastre este infinit temporal și face parte din ceva mai amplu: Singura Minte.

Mulțumită E. Coli: dovada existenței cerurilor?

S-ar putea să fim aproape de descoperirea că a muri nu este

un lucru atât de rău, în definitiv.18

- DR. LEWIS THOMAS

Dr. Eben Alexander, autorul cărții best-seller Dovada cerurilor: Călătoria unui neurochirurg în viața de după viață, ar fi de acord cu acest punct de vedere.19 Profesor universitar de neurochirurgie în ultimii 25 de ani, la Facultatea de Medicină a Universității Harvard și la spitalele afiliate, el este autorul a două tratate și a circa 200 de comunicări științifice, fiind un expert recunoscut privind funcționarea creierului. A avut sute de pacienți în comă ca urmare a unor traume, infecții, tumori craniene, accidente vasculare și anevrisme perforate. Niciunul din aceste cazuri nu l-a pregătit pentru ce s-a întâmplat la primele ore ale zilei de 10 noiembrie 2008, când el însuși a intrat în comă, apoi a fost conectat la un ventilator pulmonar și supus unui tratament multiplu cu antibiotice. Avea o formă rară de meningită provocată de E. Coli, bacteria asociată cu recrudescența infecțiilor alimentare din ultimii ani. Starea lui Alexander s-a deteriorat repede. Echipa medicală care îl trata se aștepta să moară și dădea puține speranțe soției și celor doi fii. Contrar așteptărilor, el a supraviețuit. În cea de-a șaptea zi, când tubul de oxigen a fost înlăturat, el a spus: „Mulțumesc”. Dar între 10 și 17 noiembrie 2008, s-a întâmplat ceva care i-a schimbat viața. În acest interval, el a trecut printr-o experiență în apropierea morții care a anulat tot ce credea el că știe despre creierul uman și despre conștiință.20

Experiența în apropierea morții a lui Alexander a fost „hiper-reală, extrem de precisă și de vie”, mai vie decât conștientizarea obișnuită în stare de veghe. El consideră că a fost atât de „șocantă” și de reală, încât este „de nedescris”. Experiența a implicat mai multe faze. Viziunea inițială a fost „doar sumbră și dură”, cu un chip care apărea din când în când. Apoi a apărut o „melodie reluată”, care era „frumoasă, frumoasă”. Alexander a devenit o mică pată pe aripa unui fluture, din milioane de fluturi minunați”. Alături de el, pe aripă, era o „față deosebit de frumoasă”, îmbrăcată într-un fel de „haine țărănești … în culori piersică/portocalie și albastru pulbere, dar foarte frumoase”. Deși nu s-a exprimat niciodată în cuvinte, a transmis gândul că „Sunteți iubit. Sunteți îndrăgit veșnic. Nu puteți face nimic greșit. Nu trebuie să vă faceți nici o grijă. Veți fi îngrijit”. În mesaj era cuprinsă și înțelegerea că nu putea să rămână în acel loc, că avea să se întoarcă la existența lui pământeană.

Alexander era conștient „de prezența divină”, un fel de „superputere a divinității”. El spunea: „Era mult dincolo … de orice fel de conștiință umană. Era doar o singură conștiință”. Alexander intrase în Singura Minte. Trăia timpul ca durată infinită. „Noi încercăm întotdeauna să împărțim lucrurile și să le punem în formă și în descriere lineară. Doar că asta nu funcționează”, spunea el.21

După această experiență în apropierea morții, Alexander s-a cufundat în literatura referitoare la aceste evenimente, încercând să înțeleagă ce se întâmplase cu el. Era nerăbdător să cunoască argumentele persistente pe care scepticii le foloseau pentru a nega aceste întâmplări. „Această hiper-realitate pe care oamenii o descriu … nu este ceva ce va fi explicat prin acest fel de discuție simplistă privind nivelurile de CO2 și oxigen. Nu funcționează. Vă promit că nu funcționează”. El adaugă: „Este complet deosebit de orice experiență provocată de medicamente. O mulțime de oameni au venit la mine și mi-au spus: «O, asta sună ca o experiență provocată de dimetiltriptamină (DMT) sau ketamină». Deloc. Nici măcar pe aproape”.

Dr. Alexander este un om de știință cu o credibilitate impecabilă în domeniul său de activitate. El apreciază un anumit scepticism justificat, dar nu pe cel împovărat cu prejudecăți. El recunoaște: „Oamenii de știință sunt la fel de predispuși să depindă de dogme și de credințe impuse ca un credincios zelos. Deci trebuie să fim foarte atenți, să facem într-adevăr un pas înapoi și să vrem să cunoaștem adevărul … În legătură cu conștiința … se petrece ceva în care modelele noastre primitive nu funcționează. Este ceva mult mai profund decât mi-am dat seama vreodată”.

Mulțumită E. Coli, Dr. Alexander a intrat pe o ușă pe care nu a mai putut să se întoarcă. „Experiența mi-a arătat clar că o conștiință incredibil de puternică, mult dincolo de cea în care sunt prins aici pe pământ, începe să apară pe măsură ce scăpăm de mecanismul de filtrare al creierului. Este într-adevăr uimitor. Ș;i asta trebuie să explicăm. Mii sau milioane de oameni care au trecut prin aceste experiențe au vorbit despre ele”.

Totuși, experiențele în apropierea morții sunt doar o cale de a trece prin urechile acului. „Oamenii nu … trebuie să treacă printr-o situație în apropierea morții”, spune dr. Alexander. „Există o mulțime de experiențe mistice care au avut loc timp de milenii și care fac parte din același mecanism”. El are dreptate, așa cum vom vedea curând.

Toate acestea au fost spuse înainte, în mii de cărți, articole și interviuri, de când experiențele în apropierea morții au intrat pe scena culturală în 1975, după publicarea cărții Viața de după viață a psihiatrului Raymond Moody.22

Ceea ce este nou în relatarea doctorului Alexandru este însăși personalitatea lui. Nu prea des, un neurochirurg de prestigiu și un expert în funcționarea creierului fac un pas înainte pentru a apăra un eveniment în afara creierului și corpului și declară cu pasiune că într-adevăr conștiința există independent de creierul uman. Va avea succes argumentul lor? Pentru unii da, însă nu pentru toți. Unii dintre medicii lui au spus deja dezarmant și dur: „O, da – bine, ați fost foarte, foarte bolnav”.

Nu contează. Ceea ce contează ca „dovedit” se schimbă permanent. Chiar fizicianul Max Planck sugera că știința se schimbă la fiecare înmormântare. Nu este necesar să convingi pe toată lumea. Optsprezece la sută dintre americani continuă să creadă că soarele se rotește în jurul pământului23, iar câțiva rămân convinși că pământul este plat24, dar asta nu schimbă lucrurile. Alexander este optimist. „Eu cred că noua concepție despre conștiință o să schimbe această lume în moduri minunate”, spune el. „Sunt plin de speranță că știința și spiritualitatea vor merge mână în mână … și vor ajuta oamenii să înțeleagă adevărata natură a existenței noastre. Un efect secundar va fi că omenia, grația și armonia pe care o vom vedea în această lume se vor extinde uimitor de mult pe măsură ce vom merge mai departe…”

Aproape morți cu milioanele

Cercetări făcute în S.U.A, Australia și Germania sugerează că între 4 ș 15% din populație a trecut prin experiențe în apropierea morții.25 Un studiu amplu efectuat în Olanda arăta că 18% dintre oamenii care au suferit un atac de cord și fuseseră declarați în moarte clinică au avut o experiență în apropierea morții.26 Un sondaj Gallup din anii 1980 estima că aproximativ 13 milioane de americani au trecut prin experiențe în apropierea morții.27 Un studiu a descoperit că, statistic, în fiecare zi, în S.U.A., în jur de 800 de oameni trec prin experiențe în apropierea morții.28

Poziția preconcepută a celor care se îndoiesc de validitatea acestor experiențe este că ele sunt o „ultimă suflare” a unui creier bolnav, pe moarte, lipsit de oxigen, disfuncțional, distrus. În ultimii ani, totuși, această „explicație” a devenit din ce în ce mai greu de susținut, datorită descoperirii că aceste experiențe apar atât la oameni sănătoși, cât și la oameni în apropierea morții.

În 1992. Asociația Internațională pentru Studierea Experiențelor în Apropierea Morții (IANDS) a trimis un chestionar membrilor săi, întrebându-i cum au ajuns la experiența lor. Au primit 229 de răspunsuri. Dintre acestea, au găsit că 23% trecuseră printr-o experiență în apropierea morții în timpul unei morți clinice; 40% în timpul unei boli grave sau al unei traume fizice grave; și 37% fără să se apropie de moarte ori să sufere de vreo boală sau de o traumă. Cel mai mic procent a fost cel al oamenilor aflați în pragul morții.29

Dar sunt oare experiențele în apropierea morții ale oamenilor sănătoși la fel ca cele ale oamenilor aproape morți sau grav bolnavi? Psihologul Kenneth Ring de la Universitatea din Connecticut crede că răspunsul este afirmativ. Ring este unul dintre cei mai respectați cercetători din domeniul experiențelor în apropierea morții. El spune: „Nu trebuie să fiți în apropierea morții pentru a avea tipul de pătrundere spirituală care este tipică experiențelor în apropierea morții … Ba mai mult, transformările care le urmează … pot și ele să se petreacă fără a ne apropia de moarte … Elementul care declanșează sau ajută la ieșirea din această experiență este irelevant. Contează ceea ce ni se întâmplă în cursul acestei experiențe, nu ceea ce ne aduce în ea”.30

Nancy Clark trebuia să știe. Terminase Colegiul Medical pentru Femei din Pennsylvania ca citolog (citologia studiază celulele), a predat citologia și a făcut cercetări în domeniul cancerului la o universitate importantă înainte de a se retrage și a-și dedica viața scrisului și conferințelor despre experiențele în apropierea morții. Clark este familiarizată cu cercetarea științifică și admiră metodele științifice; nu prea este tipul de om care ar studia ce i s-a întâmplat.

La începutul anilor 1960, cu mult timp înainte ca Raymond Moody să fi alertat cultura occidentală cu privire la experiențele în apropierea morții prin cartea sa Viața de după viață31, Clark a fost considerată moartă în timpul nașterii fiului său. Problema ei medicală era numită eclampsia gravidității, caracterizată prin hipertensiune gravă, edeme și convulsii. A leșinat, însă a rămas conștientă de ceea ce întâmpla. Își vedea corpul fizic aflat mai jos; a văzut o sursă de lumină curgând spre ea; și a simțit extaz, pace și iubire revărsându-se asupra întregii sale ființe. În același timp, a văzut-o pe asistentă cum o apăsa pe piept și îi spunea: „Revino-ți, Nancy, revino-ți!” Apoi a adăugat: „Ai un fiu”. Clark a decis să se întoarcă în corpul fizic.

Era prea târziu. Ș;i-a recăpătat cunoștința la morgă, în timp ce zăcea pe o suprafață rece de metal, acoperită cu un cearșaf. A dat cearșaful la o parte și a văzut un alt corp acoperit cu cearșaf pe un pat alăturat. După care a leșinat din nou. Apoi s-a trezit într-o cameră de spital.

Nu știa ce să creadă. Nu auzise niciodată de experiențele în apropierea morții. Nimeni nu vorbise despre ele; termenul sau sintagma nu apăruse. Se temea că dacă i-ar fi spus medicului prin ce trecuse, ar fi putut fi trimisă într-o secție de boli mintale, deci a păstrat tăcerea. Medicul a refuzat să discute cu ea ce se întâmplase. A bătut-o pe umăr și a sfătuit-o „să-și trăiască viața și să nu privească înapoi, să uite ce se întâmplase”. A urmat sfatul și nu a spus nimănui până când, la vârsta de 38 de ani, în timp ce era perfect sănătoasă, preda citologie și făcea cercetări în domeniul cancerului, a avut o experiență aproape identică. Stătea pe un podium și ținea discursul funebru pentru un prieten care murise, când lumina a apărut din nou. Deși corpul ei fizic continua să se comporte normal și discursul s-a desfășurat firesc, în același timp avea senzația că părăsește corpul fizic și trece într-o altă dimensiune, pe care a numit-o „Lumina lui Dumnezeu”. Resimțea frumusețe, extaz și binecuvântare. Asupra ei se revărsa iubire necondiționată, cum nu mai simțise niciodată. Ș;i-a revăzut întreaga viață.

Clark „a simțit că iluzia sinelui meu separat s-a topit pur și simplu. Iubeam toate ființele și toate lucrurile cu o conștiință enorm transformată”. „S-a unit cu Lumina lui Dumnezeu și comunicarea avea loc telepatic”. Îl vedea pe prietenul decedat, pentru care ținuse discursul funebru, stând în fața ei, ținând-o de mână și înștiințând-o că se simțea bine și era foarte fericit și că nu avea nici un motiv de mâhnire. Ea nu mai avea dorința de a se întoarce în corpul lui Nancy de pe podium. S-a întors totuși, deoarece știa că primise misiunea să transmită și altora experiența prin care trecuse. Se simțea în stare să facă asta, pentru că simțea că primise acces la „ultima cunoaștere”. Așa cum spunea ea, „Ș;tiam tot ce era de știut, în trecut, prezent și viitor. Fiecare cuvânt și fiecare gând care a fost, este sau va fi vreodată spus ori scris îmi devenea cunoscut”. Totuși, mai târziu, a înțeles că nu i se permitea să-și amintească toată acea cunoaștere, ci doar o parte din ea. „Este ceea ce relatează toți cei care au trăit o experiență în apropierea morții”, a scris ea. „Este una din asemănările clasice, întâlnite în majoritatea cercetărilor științifice în peste treizeci de ani, dezvăluind acest fir comun printre cercetători”.32

Clark intrase în domeniul Singurei Minți, unde întreaga inteligență și toate informațiile se întâlnesc și de unde întreaga cunoaștere poate fi accesată. Experiența ei este identică cu intuiția lui Emerson, cu care am luat contact în introducere: „Există o minte comună tuturor oamenilor. Fiecare om este o cale de acces la semen și la toți semenii … Ceea ce a gândit Platon, poată să gândească și el; ce a simțit un sfânt, poate simți și el; ceea ce i s-a întâmplat vreodată oricărui om, el poate înțelege. Cel care are acces la această minte universală este o parte din tot ce există sau poate fi făcut …”33

După ce a petrecut 15 minute în această stare extatică, idilică, Clark s-a întors în corpul ei fizic, care continua să țină discursul funebru. Când slujba de înmormântare s-a terminat, mai mulți oameni i-au spus că, în timp ce ea vorbea, au văzut o lumină albă strălucitoare radiind de pe întregul contur al corpului ei.

Cu toate că era inspirată să transmită experiența ei altor oameni, Clark s-a confruntat cu mari obstacole. Ș;i-a pierdut toți prietenii, pentru că au crezut că înnebunise. Propria familie nu o credea. Toți râdeau de ea, atunci când le relata ce se întâmplase. Un pastor protestant fundamentalist i-a interzis să vorbească despre ce se întâmplase, fiindcă, după cum spunea el, Satana s-ar fi putut deghiza într-un înger de lumină și ar fi putut fără îndoială să lucreze prin ea. „Să fiu sinceră”, spunea ea, „mă gândesc că nici eu nu aș fi crezut pe cineva care ar fi spus această poveste”. Dar ea nu a fost descurajată de critici. „Scepticii și cei care acum spun nu vor intra într-o zi în această dimensiune transcendentă”, spune ea, „și vor afla ei înșiși că ceea ce am încercat eu să le spun este adevărat în cele din urmă”.34

Incapacitatea de a comunica trăirile și senzațiile din timpul acestor experiențe transcendente creează uneori conflicte serioase. O femeie i-a relatat lui Clark: „La început, nu am spus multor oameni despre această experiență și acum le spun doar celor care sunt pregătiți să audă. Soțul meu, după ce am trecut prin acea experiență, a divorțat. Obișnuia să spună: „Nu ești aceeași persoană cu care m-am căsătorit”.35 O altă femeie a povestit că după experiența în apropierea morții: „Nu toate lucrurile au mers ușoare. Soțul meu a crezut că a fost vorba de o psihoză ori poate a fost doar scuza lui pentru a divorța și a fi din nou liber”.36

În timp ce ținea conferințe și scria despre experiența prin care trecuse, Clark a adunat 102 relatări de la oameni care avuseseră o experiență asemănătoare cu cea pe care ea o avusese pe podium. Acei oameni erau sănătoși, departe de a fi în apropierea morții, atunci când au avut acea experiență transformatoare. Aveau vârste cuprinse între 22 și 93 de ani. Unii erau oameni religioși, alții aveau pregătire spirituală, dar nu religioasă, iar alții erau fie agnostici, fie atei. Experiențele lor au apărut spontan și fără avertizare. Înaintea acelor situații, ei se odihneau, munceau ori se jucau, se rugau sau meditau, conduceau un automobil, avuseseră un vis, se uitau la televizor, vorbeau la telefon sau zburau cu avionul. Ca și în cazul lui Clark, ei au ieșit din aceste experiențe cu un scop, cu un rost nou în viață și cu sentimentul conectării și iubirii necondiționate față de toți oamenii. Ei toți considerau că această experiență fusese cel mai important eveniment din viața lor.37

Clark crede că expresia experiență în apropierea morții poate fi înșelător, pentru că ea însăși este o dovadă vie că experiența poate fi trăită și de oameni perfect sănătoși. Ea este cea mai îndreptățită să-și apere punctul de vedere, din moment ce a trecut prin experiențe identice atât în timp ce fusese în moarte clinică, cât și în timp ce era sănătoasă și era profesor de citologie și cercetător în domeniul cancerului. Ea afirmă clar: „Nu există nici o diferență între aceste experiențe”.

Cercetătorii sunt de acord. În ultimii ani, ei au subîmpărțit experiențele în apropierea morții. În afara experiențelor propriu-zise în apropierea morții, precum cea trăită de Clark în timpul nașterii, există și evenimente asemănătoare experiențelor în apropierea morții, cum a fost cel trăit tot de ea pe podium. O altă variantă este cea în care oamenii resimt teama de moarte, asociată cu o teamă acută de moarte iminentă. Acestea sunt relatate de oameni care se confruntă cu o moarte aparent inevitabilă, cum ar fi căderea în timpul escaladării unui munte, la alpiniști, sau la implicarea într-un accident auto foarte grav. O altă categorie este cea a experiențelor de apropiere a morții, care pot apărea în cursul unei boli îndelungate, al unei agonii prelungite.38

Clark merită atenția noastră. Experiențele sale au avut loc la distanță de două decenii. A trecut printr-o moarte clinică și o experiență clasică în apropierea morții, cu mult înainte ca această expresie să fi fost folosită pentru prima dată, ceea ce elimină posibilitatea ca experiența ei să fi fost sugerată sau așteptată în urma lecturilor. Peste două decenii, ea a avut o experiență identică, ca persoană sănătoasă, în timp ce ținea un discurs funebru la o slujbă de înmormântare. Apoi a văzut în culturile occidentale trecerea de la negarea acestor evenimente la recunoașterea că milioane de americani au trăit un anumit fel de experiență în apropierea morții.39

„Ultima persoană căreia i-aș fi spus”

Medicilor le este încă greu să accepte acest fel de relatări. Prin urmare, la fel ca Nancy Clark, mulți oameni care au trăit experiențe în apropierea morții au rețineri să le povestească medicilor întâmplările prin care au trecut. Acesta este unul dintre motivele pentru care aceste evenimente sunt aproape sigur neînregistrate.

Pim van Lommel, distinsul cardiolog olandez, în cartea sa best-seller Conștiința dincolo de viață: Ș;tiința experienței în apropierea morții, a discutat de ce majoritatea pacienților nu vorbesc despre aceste evenimente.40 El descrie o conferință despre experiențele în apropierea din 1994, organizată la un spital universitar din Statele Unite ale Americii, la care au participat în jur de 300 de oameni. După câteva prezentări și o poveste personală, un medic s-a ridicat și a spus: „Sunt cardiolog de 25 de ani și niciodată nu am avut de-a face cu asemenea povești absurde în practica mea. Cred să sunt baliverne; nu cred nici un cuvânt”. Atunci s-a ridicat altcineva și a spus: „Sunt unul dintre pacienții dumneavoastră. Acum câțiva ani, am supraviețuit unei crize în care inima mea a încetat să mai bată și am avut o experiență în apropierea morții, iar dumneavoastră erați ultima persoană căreia i-aș fi spus”.41

Întreruperea comunicării dintre medici și pacienții lor în legătură cu experiențele în apropierea morții este lamentabilă. Însă nu doar medicii sunt cei care închid ușa. Așa cum am văzut, familia restrânsă a lui Clark a refuzat să o creadă, iar ea și-a pierdut toți prietenii, atunci când le-a vorbit despre experiența în apropierea morți din timpul nașterii. Toți au crezut că era nebună.

Iată un exemplu despre ce s-ar putea câștiga dacă aceste relatări ar fi recunoscute. O femeie în vârstă de 97 de ani a contactat-o pe Clark după ce a citit un articol de ziar pe care Clark îl scrisese despre experiențele în apropierea morții. Bătrâna i-a spus că și ea avusese o asemenea experiență în timpul nașterii și că nu spusese nimănui nimic. Se temuse să o facă. Printre lacrimi, i-a povestit experiența transformatoare, în timp ce Clark plângea împreună cu ea. Clark notează: „Mi-a spus că, după atâția ani în care păstrase doar pentru sine acea experiență, putea să închidă ochii pentru totdeauna, liniștită că îmi povestise. Binecuvântată să-i fie inima. Nu o voi uita niciodată, la fel cum nu voi uita confirmarea pe care o primise că și alții trăiseră o experiență asemănătoare și mulțumirea că a fost, în sfârșit, capabilă să povestească altui om fără să fie considerată nebună”.42

Experiențe de moarte împărtășită

Similară experienței în apropierea morții la oamenii sănătoși este experiența morții împărtășite.

În cartea sa Paranormal: Viața mea în căutarea vieții de după viață, psihiatrul Raymond Moody spune: „Experiențele morții împărtășite sunt asemănătoare experiențelor în apropierea morții, dar ele au loc nu la oameni care sunt pe moarte, ci la oameni care se află în apropierea unei persoane iubite aflate pe patul de moarte. Aceste experiențe spirituale pot avea loc la mai mult de o persoană și sunt remarcabil de asemănătoare cu experiențele în apropierea morții”.43

Moody a auzit prima dată despre aceste evenimente în anii 1970, de la dr. Jamiesom, o profesoară de la Colegiul medical din Georgia. Dr. Jamieson era în vizită la mama ei, când aceasta a avut un stop cardiac. I-a făcut în zadar o resuscitare cardio-pulmonară. În timp ce și-a dat seama, năucită, că mama sa murise, a fost uimită să se trezească privind scena resuscitării de parcă ar fi fost într-un balcon. Mama sa plutea alături de ea. Apoi a văzut o lumină revărsându-se în cameră, ca dintr-o „spărtură în univers”. În acea lumină se aflau prietenele mamei sale care muriseră în anii trecuți. În timp ce dr. Jamieson privea, mama sa era purtată de lumină și s-a reîntâlnit cu prietenele ei. Apoi lumina a dispărut, în timp ce spărtura s-a închis. Jamieson s-a trezit apoi alături de trupul mamei sale, complet năucită de ceea ce se întâmplase. După ce a auzit relatarea făcută de dr. Jamieson, Moody a denumit-o „experiența morții împărtășite”.

Moddy nu a mai auzit de experiențe asemănătoare până la începutul anilor 1980, când oameni din toate părțile au început să vorbească liber despre experiențele în apropierea morții. Oamenii au început să-i povestească despre faptul că erau împreună cu o persoană iubită și au văzut o lumină mistică revărsându-se în cameră. Chiar și forma geometrică a camerei părea să se schimbe. Unii oameni au simțit că au fost atrași într-un tunel de lumină alături de persoana muribundă și au participat la trecerea în revistă a vieții. Aceste experiențe implicau ocazional grupuri de oameni. „Era ca și cum oamenii vii ar fi avut experiențe în apropierea morții”, spune Moody.

O veche prietenă a mea, scriitoarea Joan Berysenko, mi-a relatat un astfel de episod. Dr. Borysenko a fost biolog, cercetător în domeniul celulelor canceroase la Harvad, unde a avut o schimbare majoră a carierei și a devenit cercetător de pionierat în medicina „minte-trup”. Ea și fiul ei Justin, în vârstă de 20 de ani, erau la căpătâiul mamei sale, într-o cameră de spital. Își luaseră la revedere pe la miezul nopții, când ea adormise. Ș;tiau că moartea era iminentă. Borysenko și fiul ei stăteau în liniște de o parte și de cealaltă a patului. Ea se ruga și medita cu ochii închiși. Deodată, pe la ora trei dimineața, a deschis ochii și a văzut că întreaga încăpere părea plină de lumină. „Ș;tiu că ar putea fi greu de înțeles, dar părea că totul este alcătuit din particule de lumină: mama, patul și tavanul. Totul era atât de frumos”. Borysenko s-a uitat peste pat și l-a văzut pe Justin plângând. Îi curgeau lacrimile pe față și părea impresionat profund. Justin a spus: „Mamă, încăperea este plină de lumină. O vezi?” „Da, o văd. Văd lumina”, a răspuns ea. Apoi Justin a adăugat: „E bunica. Bunica ține deschisă pentru noi ușa eternității, să putem arunca o privire”.44

I s-a întâmplat și lui Moody personal. Când mama sa era pe moarte, surorile sale, soții lor, Moody și soția lui s-au adunat la căpătâiul ei, într-o cameră de spital. Era în comă de două zile. Cu puțin timp înainte să moară, totuși, s-a trezit și le-a spus tuturor că îi iubește foarte mult. Kay, sora lui Raymond a rugat-o să le mai spună o dată. Împingându-și masca de oxigen pe față, ea a repetat: „Vă iubesc pe toți foarte mult”. În timp ce toți se țineau de mână, lumea s-a schimbat. Camera părea să-și schimbe forma. Patru din cei șase au simțit că sunt ridicați de la sol. Moody a simțit o forță puternică, un fel de val care îl trăgea în sus. Una dintre surori a arătat un punct de la capul patului, spunând: „Priviți. tata este aici. S-a întors să o ia!” Toți șase au relatat că lumina din cameră s-a schimbat, devenind blândă și neclară. Toți se simțeau plini de bucurie. Unul dintre cumnații lui Moody a descris cum și-a părăsit corpul fizic și a trecut în „lumea cealaltă” cu soacra sa. Era o experiență pe care niciunul dintre ei nu o mai trăise și au petrecut următoarele zile pentru a asambla detaliile într-o imagine coerentă.

Impactul asupra lui Moody a fost profund. În acea vreme era cunoscut la nivel internațional drept omul care adusese în atenția lumii experiențele în apropierea morții. După moartea mamei sale, știa că aflase următoare fază din munca lui de o viață: experiența morții împărtășite.

În timp ce ținea conferințe în întreaga lume despre experiențe în apropierea morții, el întreba participanții dacă avuseseră vreodată trăiri asemănătoare celor prin care trecuse el și rudele sale apropiate. Cazurile au început să curgă. Moody a luat interviuri separate și foarte detaliate multor oameni. Pe măsură ce știrea s-a răspândit, și alți cercetători au primit relatări ale unor experiențe de moarte împărtășită.

Toți și-au dat seama că era vorba de o lovitură devastatoare pentru sceptici, deoarece aceste evenimente extraordinare se petreceau la oameni care nu erau deloc bolnavi.

A apărut o imagine consistentă și coerentă. Experiențele morții împărtășite cuprind majoritatea elementelor tradiționale din experiențele în apropierea morții, cum ar fi experiența tunelului, vederea unei lumini mistice, senzațiile în afara corpului, trecerea în revistă a vieții și așa mai departe. Moody evidențiază patru trăsături care sunt prezente de obicei. Ele cuprind muzica auzită adesea de toți cei care sunt de față la moartea unei persoane iubite. Adeseori, oamenii spun că este cea mai complicată și mai frumoasă muzică pe care au auzit-o vreodată. De asemenea, sunt schimbările geometrice ale mediului imediat, ca și cum încăperile pătrate și-ar schimba forma, s-ar comprima și s-ar extinde în același timp”. Apoi este senzația împărtășită de a vedea o lumină din altă lume, care pare palpabilă și este resimțită ca puritate, iubire și pace.

„Această senzație împărtășită a unei lumini mistice de către numeroase persoane care nu sunt bolnave sau pe moarte”, spune Moody, „contribuie mult la respingerea argumentului scepticilor că lumina văzută de cei care au experiențe în apropierea morții nu este nimic mai mult decât stingerea creierului care moare. Dacă mai mulți oameni care nu sunt bolnavi sau pe moarte împărtășesc o experiență mistică a luminii, atunci lumina nu poate fi cauzată de creierul care se stinge al unuia dintre ei”.45 A patra caracteristică ce particularizează experiențele morții împărtășite de experiențele în apropierea morții este emisia unei pâcle din corpul persoanei care moare, descrisă adesea de privitori ca un abur, o ceață sau un fum alb, care de multe ori are o formă umană. Mulți doctori, multe asistente și alți lucrători din azile i-au relatat lui Moody și altor cercetători că au văzut această pâclă misterioasă. Cu toată că acesta părea să fie elementul cel mai consistent relatat în experiențele morții împărtășite, Moody nu știa cum să-l interpreteze.

҈

Experiențele morții împărtășite au avut loc fără să fie observate cu mult timp înainte ca Moody să le descopere. Un exemplu este cel al bunicii psihologului dr. Ryan Rominger de la Institutul de Psihologi Transpersonală din California. Bunicul lui Rominger era pe moarte din cauza unui cancer și fusese țintuit la pat în ultimii cinci ani. Era internat și primea îngrijiri paliative. În ziua morții sale, soția lui, bunica lui Rominger, era în camera ei și a avut sentimentul că urma să se întâmple ceva. S-a sculat, a mers pe lângă pat și deodată s-a trezit mergând pe o potecă împreună cu soțul ei, într-un loc din altă lume – la poa