pag. 20-21
Sper să realizez trei lucruri
cu această carte: vreau să vă fac conștienți de valoarea și puterea
curiozității; vreau să vă arăt toate modurile în care eu o folosesc,
sperând că vă voi inspira să o puneți la încercare în viața de zi cu zi;
și vreau să încep o conversație la un nivel mult mai extins despre
motivul pentru care o calitate atât de importantă este atât de puțin
apreciată, predată altora și cultivată în zilele noastre.
Pentru o trăsătură cu un asemenea potențial de putere, curiozitatea
însăși nu pare complicată. Psihologii definesc curiozitatea ca ”dorința
de a cunoaște”. Atât. Și acea definiție corespunde bunului-simț.
”Dorința de a ști”, bineînțeles, înseamnă a căuta informație.
Curiozitatea începe ca un impuls, un îndemn, dar se concretizează drept
ceva mai activ, mai minuțios: o întrebare.
Acest spirit iscoditor pare intrinsec în noi, la fel ca foamea sau
setea. Un copil pune o serie de întrebări aparent nevinovate: De ce este
cerul albastru? Până unde se duce albastrul? Unde se duce albastrul
noaptea? În loc de răspunsuri (majoritatea adulților, inclusiv eu, nu
pot explica de ce este cerul albastru), copilul poate primi o replică
indiferentă, ușor superioară, cum ar fi: ”Ce fetiță curioasă!”
Pentru unii, astfel de întrebări par adevărate provocări, mai ales
atunci când nu cunosc răspunsurile. În loc să răspundă la întrebări,
adulții își manifestă autoritatea, nedându-le importanță. Adulți fiind,
curiozitatea ne poate face să ne simțim ușor inadecvați sau nerăbdători -
aceasta este experiența părintelui care nu știe de ce este cerul
albastru, experiența învățătorului care încearcă să-și țină lecția fără
să fie perturbat.
Fetița rămâne nu doar fără răspunsuri, dar și cu puternica impresie
că a pune întrebări - nevinovate sau șocante - deseori poate fi privit
ca obrăznicie.
Nu este deloc surprinzător.
În zilele noastre, nimeni nu spune direct ceva rău despre
curiozitate. Dar, dacă vă uitați atent, curiozitatea nu este nici
elogiată și cultivată, nu este nici protejată și încurajată. Și nu doar
pentru că ea este nepotrivită. Curiozitatea poate fi periculoasă.
Curiozitatea nu este doar obraznică, ea este rebelă. Este revoluționară.
Copilul care se simte liber să întrebe de ce este cerul albastru
devine adultul care pune întrebări și mai perturbatoare: de ce eu sunt
servitorul, iar tu, regele? Soarele chiar se rotește în jurul
Pământului? De ce oamenii cu piele neagră sunt sclavii, iar cei cu piele
albă stăpânii lor?
Cât de amenințătoare este curiozitatea?
Ca să aflați, tot ce trebuie să faceți este să priviți în Biblie.
Prima istorisire din Biblie, după Creație, prima povestire care implică
oameni este despre curiozitate. Povestea cu Adam, Eva, șarpele și
copacul nu se sfârșește bine pentru curioși.
Dumnezeu îi spune explicit lui Adam: ”Din toți pomii din rai poți să
mănânci, iar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci,
căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit!”
Șarpele este cel care sugerează punerea la încercare a interdicției
lui Dumnezeu. Începe prin a-i adresa chiar el o întrebare Evei: Există
vreun pom al cărui fruct Dumnezeu l-a interzis? Da, spune Eva, pomul din
mijlocul grădinii - nu avem voie să mâncăm fructele lui, nu avem voie
nici să îl atingem, altfel vom muri.
Eva cunoaște regulile atât de bine, încât le mai înfrumusețează puțin: nici măcar să nu atingem pomul.
Șarpele răspunde cu ceea ce este, cu siguranță, cea mai impasibilă
bravadă din istorie - netemător de cunoașterea binelui și răului sau de
Dumnezeu. El îi spune Evei: ”Nu, nu veți muri! Dar Dumnezeu știe că în
ziua când veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Șarpele o apelează direct la
curiozitatea Evei. Nu știi nici măcar ce anume nu știi, îi spune
șarpele. Cu o mușcătură din fructul oprit, vei vedea lumea într-un mod
complet diferit.
Eva se duce la pom și descoperă că ”rodul pomului este bun de mâncat
și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință”.
Culege un fruct, ia o mușcătură și îl dă lui Adam, care mușcă și el. ”Atunci li s-au deschis ochii la amândoi.” |