Geografia intimă a femeii

pag. 31-32

...de-atât, dacă femeia rămâne adesea gravidă și, prin urmare, nu este la ovulație.
Și totuși, până la menopauză, abia dacă rămân câteva ovule în ovare. Restul au dispărut. Corpul le-a revendicat.
Acesta este principiul de bază al organismelor vii. Viața este risipitoare; viața este mână-spartă; viața poate dăinui numai dacă cheltuie mai mult decât o ține punga. Faci lucruri din abundență, apoi râzi din ele, arunci la gunoi, te descotorosești de ce prisosește. Creierul este modelat datorită unui holocaust celular la scară largă, transformându-se dintr-o budincă de neuroni primitivi și excedentari într-o structură organizată de convoluții și conexiuni, recognoscibile ca lobi și nuclee. Până în clipa când creierul uman își încheie dezvoltarea, în copilăria timpurie, 90% dintre celulele sale originare au murit, lăsând câtorva privilegiate dificila misiune de a fi obsedate de mortalitate. Tot astfel sunt alcătuite și membrele. Într-un anumit moment al embriogenezei, degetele de la mâini și de la picioare trebuie să fie despovărate de rețeaua lor interdigitală, căci altfel am ieși din acvariul nostru amniotic având aripi de pește. Și tot așa este construită întreaga armătură anatomică.
Milioanele de ovule care ni se dau la început nouă, femeilor, sunt distruse fără urmă cu ajutorul apoptozei, un program înnăscut care acționează la nivel celular. Ovulele nu mor pur și simplu - ele se sinucid. Membranele lor se încrețesc precum cămășile biciuite de vânt și apoi se fac bucăți, pentru a fi absorbite încet-încet de nucleele celulelor din apropiere. Ieșind din scenă cu grație, deși melodramatic, ovulele sacrificate lasă loc din belșug pentru ca suratele lor să eclozeze. Mi-e foarte drag cuvântul apoptoză, căci poate fi transformat în onomatopee: a-POP-toză. Ovulele fac ”poc”, precum baloanele de săpun pe care le înțepăm, o irupție momentană a tensiunii, lumină refractată, apoi bum! Iar în vreme ce fiica mea creștea frumos înăuntrul meu, micile ei ovule de-abia apărute explodau cu zecile de mii în fiecare zi. Până în momentul nașterii, mă gândeam eu, ovulele ei vor fi cele mai rare celule din corpul ei.
Oamenii de știință au vorbit mult despre apoptoză în ultimii ani, încercând să facă legătura dintre orice boală cunoscută instituțiilor care acordă granturi - cancerul, Alzheimer, sau SIDA - și erodarea capacității de control a corpului când anumite părți din el trebuie să moară. Așa
cum o femeie gravidă nu vede în jurul ei decât o mare de burți umflate, oamenii de știință nu văd decât un proces de apoptoză care a luat-o razna în fiecare persoană bolnavă sau în fiecare cobai bolnăvicios pe care îl examinează, promițând cure și remedii ce vor aduce beneficii importante, dacă vor reuși vreodată să controleze apoptoză. Pentru ceea ce avem în vedere, propun să nu ne gândim la boală sau la disfuncții, ci să aducem un elogiu cohortelor ce mor, salutând plecarea lor cu lacrimi de recunoștință. Da, este o risipă; da, pare stupid să produci atât de mult, iar apoi să distrugi imediat aproape tot, dar unde ar ajunge natura dacă ar fi avară? Ne-am aștepta oare să vedem izbitoarea ei diversitate, lucirile ei anacronice și șerpii boa cu pene, dacă natura nu ar fi pur și simplu dedată unui exces constant? Gândește-te că în lipsa abundenței indistincte, nu poate exista alegere. Dacă nu spargem ouăle, nu putem pregăti un sufleu. S-ar putea foarte bine ca ouăle care supraviețuiesc procesului de reorganizare să fie cele mai gustoase din cuib.
Astfel că, din perspectiva oului, s-ar putea ca în cele din urmă să nu fim niște creaturi atât de haotice și de jalnice, s-ar putea să nu fim produse ale întâmplării sau accidente stranii, așa cum mulți dintre noi au decis, scrâșnind din dinți, pe vremea adolescenței noastre rebele. (De ce eu, Doamne? Cum de s-a întâmplat acest accident cumplit?) Dar probabil că șansele ca oricare dintre noi să fie, mai curând decât să nu fie, nu reprezintă ceva chiar atât de cumplit, având în vedere cât de mult s-a cernut înainte ca noi să avem posibilitatea de a fi. Obișnuiam să mă întreb de ce viața funcționează așa cum funcționează? De ce, în majoritatea cazurilor, oamenii și alte animale se ivesc în urma incubației într-o formă atât de admirabilă? De ce nu există mai multe orori legate de procesul dezvoltării? Cunoaștem cu toții rata ridicată a avorturilor spontane care se petrec în primul trimestru de sarcină și am auzit cu toții că majoritatea acestor avorturi spontane sunt expulzări bine-venite, care elimină embrionii ai căror cromozomi sunt prea deficitari pentru a exista. Dar cu mult înaintea acestui moment, când ovulul imperfect s-a întâlnit cu sperma deficitară, a avut loc marea curățenie, apoptoză, energica...