Terapia F**k It!

pag. 20-21

...- Cum apar copiii?
- întreab-o pe mami.

Însă ei nu pun aceleași întrebări pe care le punem noi: ”De ce sunt aici?”, ”Cu ce scop fac această muncă îngrozitoare zi după zi?”, ”Contează, într-adevăr, dacă sunt bun sau rău?” și așa mai departe. La un moment dat, încetăm să ne mai punem întrebări despre lumea din afara noastră (despre soare și lună, de pildă) și începem să ne punem întrebări despre noi înșine și despre locul nostru în lume.
Ne aflăm uneori în fata realității înfiorătoare crezând că nu avem nicio utilitate în acest univers uriaș și nepăsător: trăim doar o frântură de ”viață” (80 de ani din cei 500000 de când există oamenii si din cele cinci miliarde de ani de când există lumea). Suntem doar o persoană din șapte miliarde, pe o planetă care e un simplu strop de apă în imensul lac al sistemului nostru solar, care la rândul lui este doar o picătură în oceanul galaxiei, care este ea însăși o piscină pentru copii, de pe peluza unei case, într-o țară numită Universul. Planeta pe care noi o numim ”Pământ” este o parte infinit de mică a acestui tot. Avem doar străfulgerări ale acestei realități - privim prin gaura cheii și este așa de mult praf adunat acolo, încât nu putem vedea ce se află, într-adevăr, în cameră. Poate că, dacă am cuprinde totul cu privirea și am conștientiza amploarea întregului univers, am fi copleșiți în totalitate.
Într-adevăr, atunci când suntem puși față în față, fie numai pentru un moment, cu propria noastră inutilitate, intrăm în panică. Iar această panică scade și crește, oscilând continuu, încât uneori uităm de ea, dar, de fapt, ne însoțește pe durata întregii noastre vieți. Ia forma unei căutări neîncetate a unui sens, în maniere din ce în ce mai ridicole și mai lipsite de sens. Asemenea unor câini în sezonul împerecherii, care se agață de picioarele necunoscuților, de stâlpi, de hidranții pentru incendiu, de bănci și ocazional chiar de pisici, încercăm să desprindem înțelesul din tot ce ne înconjoară. Suntem mașini în călduri, căutându-ne cu disperare menirea: în munca noastră fără valoare; în relațiile noastre fără miză; în posesiunile materiale pe care le acumulăm însetați (cu traiectoria lentă de la magazin la groapa de gunoi); în divinitățile pe care le inventăm; în regulile de comportament pe care le gândim și le aplicăm; în rolurile pe care ni le însușim; în poveștile pe care le spunem... Zi după zi până la moarte, când ne ducem... nicăieri și, cu sigu¬ranță, nu pentru a găsi în sfârșit sensul, pentru că acela, de fapt, nu a fost niciodată acolo.
Scuze, a trebuit să spun ce aveam pe suflet.
Suntem RIDICOLI. Nu doar pentru că în panica noastră, care se întinde pe durata întregii noastre vieți, NIMIC nu are sens, și astfel ajungem să căutăm sensul PRETUTINDENI - demers care este, de altfel, înduioșător. Ci pentru că lucrurile cărora le acordăm cea mai mare importanță se dovedesc a fi cele care ne provoacă răul cel mai mare. Pentru că nimic nu durează la nesfârșit. Ajungem să ne atașăm. Apoi acele lucruri ne sunt răpite, iar noi simțim durere. Aceasta este condiția umană.
Să ne imaginăm lanțul de evenimente care caracterizează existența omenească: deslușim că viața noastră este complet inutilă și începem să ne întrebăm care ne este scopul; încercăm să conferim sens lucrurilor din jurul nostru; ne atașăm de acele lucruri; ele ne sunt luate; ne cuprinde tristețea; ne întrebăm iar care este scopul; încercăm să conferim sens altor lucruri din jurul nostru; ne atașăm de acele lucruri; ele ne sunt luate; ne cuprinde tristețea; ne întrebăm iar care ne este scopul; încercăm să conferim sens altor lucruri din jurul nostru; ne atașăm de acele lucruri; ele ne sunt luate; ne cuprinde tristețea; ne întrebăm iar care ne este scopul... Acesta este cercul vicios care ne...