I love me

pag. 37-38

Etapa 2: Mi-a ajuns!, Până aici!, M-am săturat!

La scurt timp după ce veți porni în călătoria către iubirea de sine, veți ajunge în acea fază în care veți spune: ”mi-a ajuns!”, ”m-am săturat!”. Mi-a ajuns să mă simt inferior. Mi-a ajuns să fiu sărit la o eventuală promovare. Mi-a ajuns să mă simt mic, neimportant. Mi-a ajuns să îmi fie teamă. Mi-a ajuns să nu am încredere. Mi-a ajuns să renunț la autoritatea mea. Și aș putea continua. Să spunem doar că ”v-ați săturat”.
Acesta este momentul în care se petrec micile miracole, schimbările subtile din viața oamenilor sau din mediul înconjurător, care nu se manifestaseră până acum.
La un moment dat, la începutul carierei mele de scriitor și speaker, țineam o prelegere în fața unui grup de învățători. Era ziua formării la locul de muncă, ziua în care învățătorii nu țineau ore, dar ascultau prelegeri și se perfecționau. Directorul adjunct al acelei școli mă invitase să le vorbesc colegilor săi, cadre didactice, după ce în urmă cu câteva luni participase la una din conferințele mele. Urma să țin un discurs de o oră care să îmbine partea științifică cu inspirația mea de moment.
Adesea încep astfel de discursuri cu exemple ale efectului placebo, pentru a face trecerea la povestea mea legată de experiența în industria farmaceutică și de fascinația pentru efectul placebo, dar și pentru a introduce conceptul conform căruia mintea omenească este mai puternică decât credem noi. Doar că de data aceasta, în timp ce mă adresam unui număr de aproximativ 100 de profesori și cadre administrative care stăteau în fața mea, a început ceea ce aș putea numi ”hărțuirea”.
Un profesor de biologie a luat primul cuvântul, susținând, pe un ton ușor agresiv, că efectul placebo nu este real, că nu există o legătură între minte și corp și că unele persoane pur și simplu s-au făcut bine. Și asta era tot.
In pofida faptului că la vremea respectivă eram probabil unul dintre cei mai mari experți din Marea Britanie în materie de efect placebo, deși scrisesem mai multe capitole și articole despre acesta, cu toate că susținusem în jur de 500 de prelegeri despre conexiunea minte - corp, fusesem consultat de companii de producție TV și invitat să prezint un documentar pe această temă în prime-time, deși aveam un doctorat și lucrasem ca om de știință, descoperind, în mod direct, prin proprie experiență, cum așteptările unei persoane îi pot afecta rezultatele, singurele cuvinte pe care le-am putut rosti atunci au fost: ”Nu m-am gândit niciodată la asta. S-ar putea să aveți dreptate.”
Eram speriat, pentru că tipul era extrem de agresiv. Deodată, nu mă mai simțeam un adult, redevenisem copilul căruia îi vorbea la școală un învățător sever.
Vocea mi s-a schimbat și am început să vorbesc mai încet, fără ca măcar să vreau asta; glasul îmi era strangulat. În clipa aceea, mă temeam de toți cei din amfiteatru.
Și lucrurile au mers din rău în mai rău, în sensul că, la scurt timp după aceea, nu am mai fost în stare să spun nimic fără ca cineva din sală să nu îmi dea o replică. Tot ceea ce am putut să fac ca să îmi reprim plânsul și să nu mă fac de râs în fața audienței a fost să respir adânc și să încetinesc ritmul discursului.
Pentru cei aflați de cealaltă parte a baricadei ceea ce vedeau părea amuzant. După prelegere, directorul m-a invitat în biroul său. M-a întrebat cum am reușit să mă abțin să nu mă enervez și să nu ridic tonul. Era de părere că autocontrolul meu era uimitor, o adevărată lecție pentru toți cei din sală, una de care își va aduce aminte mult timp de acum înainte.