Întoarcerea în Tibet

pag. 38-39

Fascinația Tibetului

S-a scris foarte mult în trecut despre Tibet și chiar și azi continuă să se scrie despre această țară. Aș numi asta ”ispita Tibetului”, acea fascinație și ademenire a unui tărîm misterios care de mai multe secole a incitat fantezia și spiritul de aventură al oamenilor. Cea mai relevantă este, desigur, literatura scrisă de cercetători ca Sven Hedin și Wilhelm Filchner, care au tratat mai ales aspecte geografice. în perioada modernă au existat o serie de tibetologi excepționali, care au scris cărți despre Tibet nu din rațiuni comerciale, ci din dragoste pentru această țară și, desigur, din interes științific. Cel mai adesea, ei s-au străduit și să învețe limba tibetană. Nu-i pot enumera aici pe toți și voi menționa doar trei nume semnificative: Siegbert Hummel, Blanche Ch. Olschak și David L. Snellgrove, care, prin intermediul cărților și lucrărilor lor științifice, ne-au transmis bogatele lor cunoștințe despre cultura tibetană. Ei au aprofundat cunoștințele fundamentale ale lui Charles Bell și Hugh E. Richardson, care au petrecut cîțiva ani în Tibet și au scris în urma acestei experiențe despre datinile, modul de viață și arta tibetane.
Foarte citite, dar mai puțin fundamentate științific, sînt cărțile scrise de Alexandra David-Neel, care, din dragoste pentru cultura și religia tibetane, a devenit călugăriță budistă și care era convinsă de realitatea unor fenomene supranaturale ca separarea spiritului de corp, levitația și misticismul.
Deoarece pînă în urmă cu cîțiva ani era foarte greu, aproape imposibil să verifici dacă ceea ce se scria despre Tibet era adevărat, dat fiind că aproape nimeni nu putea intra în această țară, au existat, desigur, și autori care au scris, fără nici o reținere, toate fanteziile care le treceau prin cap. Și eu am luat parte la elucidarea unui astfel de caz. în timpul unei serii de conferințe susținute în Anglia, editorul meu, Rupert Hart-Davis, mi-a povestit că a apărut o carte senzațională despre Tibet. Prietenul său Frederick Warburg, editorul acestei cărți, ne-a trimis șpalturile ca să ne putem informa. Am răsfoit textul și mi-am dat seama imediat că era vorba de un șarlatan. Cartea era scrisă de Lobsang Rampa, care afirma că locuise mai mulți ani în Lhasa, ca student și medic, pe vremea cînd eram și eu acolo, și se numea Al treilea ochi. L-am rugat pe Hart-Davis să sune la editura Secker & Warburg și să întrebe dacă nu l-aș putea întîlni pe acest Lobsang Rampa, deoarece m-ar interesa să vorbesc în tibetană cu cineva care a stat în Lhasa în același timp cu mine. Am auzit însă numai scuza că acesta ar medita și că nu poate vorbi cu mine. Cîteva zile mai tîrziu mi s-a spus că lui Lobsang Rampa îi pare foarte rău, dar tocmai este în drum spre Canada. Mi-a fost tot mai clar că era vorba într-adevăr de un șarlatan și, împreună cu Hugh Richardson, reprezentantul Angliei în Tibet pe vremea cînd am fost eu în Lhasa, și alți tibetologi, am încercat să-l demasc pe acest individ. în cele din urmă, Marco Pallis, un tibetolog și budist practicant care cînta la violoncel într-o orchestră de cameră din Londra și era specialist în covoare tibetane, s-a decis să-l găsească pe autorul textului.