Meditația: Introducere în practica meditației antroposofice

„De cuvântul «meditație» se leagă astăzi cele mai diferite reprezentări. Cineva se gândește la bețișoare parfumate, o muzică liniștită în fundal și un senti­ment de relaxare și eliberare din stresul cotidian: meditația ca stare de liniște interioară. Altcineva își ima­ginează un yoghin la poalele munților Himalaya, care își face exercițiile de respirație și se poate elibera în Nirvana de strânsoarea propriului corp. Între o cultură de liniște interioară, comercializată sub diferite forme în ultimul timp, și o performanță de vârf greu de atins pentru muritorii de rând, circulă cele mai diferite și contradictorii imagini despre meditație, care tind, mai mult sau mai puțin, spre una dintre aceste extreme.

De aceea este necesar, înainte de toate, să lămurim ce se înțelege prin construirea unei vieți meditative în sensul antroposofiei. Însă nu vom face acest lucru teoretic, prin definiții sau printr-un șir de citate, ci prin experiența practică pe care autorii au dobândit-o în urma cursurilor susținute de-a lungul mai multor ani la Goetheanum, în Dornach, Elveția. Ulterior vom indica prin exemple concrete ce înseamnă meditația în sens antroposofic.”

Privirea retrospectivă

O școlire independentă presupune ca pașii făcuți pe drumul de cunoaștere să fie însoțiți în mod regulat de cunoașterea de sine. Privirea retrospectivă asupra trecutului și evaluarea acestuia constituie întotdeauna temelia țelurilor noastre din viitor, pe care ni le alegem singuri. Experiența arată că pentru retrospectivă sunt rodnice diferite ritmuri. Privirea retrospectivă regulată asupra zilei care a trecut – recomandată insistent de Rudolf Steiner în indicațiile sale esoterice – construiește un fundament temeinic. Pe de o parte, este necesar să privim la viețuirile și faptele noastre de peste zi, ca. și cum acestea ar fi fost făcute și trăite de un străin. Scopul urmărit prin aceasta este să ajungem să deosebim esențialul de neesențial și să putem face o evaluare cât mai obiectivă. Pe de altă parte, cursul zilei va fi privit în ordine inversă, în imagini cât mai vii, imediat înainte de adormire. Pentru că aceste două sarcini fundamentale sunt diferite, cele două feluri de retrospectivă pot fi realizate separat: evaluarea și deosebirea esențialului de neesențial, pe de o parte, și contemplarea cursului zilei, cât mai imaginativ și în ordine inversă, de cealaltă parte.

Viața meditativă este legată în mod fundamental de ritmul zilei, iar ziua ține chiar de ritmul Eului, care este supus alternanței dintre zi și noapte. În comparație cu ritmul zilei, privirea retrospectivă asupra unei săptămâni deosebește și mai mult esențialul de neesențial. Pentru că aici putem viețui mai bine un proces temporal. Odată cu intervalul unei luni, ritmul devine o obișnuință. Ca să te obișnuiești sau să te dezobișnuiești de ceva este nevoie de cel puțin o lună de zile. De aceea, privirea retrospectivă asupra lunii ce s-a încheiat ne arată și mai limpede ceea ce este durabil, constant, prin comparație cu ceea ce este schimbător. Privirea retrospectivă asupra unui an întreg cuprinde perspective mai vaste: întâlnirea unor oameni noi, evenimente importante, progrese, pierderi etc., elemente ce devin vizibile abia atunci când privim dintr-o perspectivă mai înaltă. Lucrând cu intervale de timp și mai mari, putem realiza prelucrarea propriei vieți, prelucrarea motivelor din propria biografie. Toate aceste determinări constituie temelia pentru capacitatea de a ne conduce singuri viața lăuntrică; prin prelucrarea trecutului dobândim suveranitate în luarea de decizii pentru viitor.

Idee §i ideal: calea venerației

La toate cele de până acum se adaugă încă o condiție, care impregnează cu un ton fundamental întreaga noastră viață meditativă. Aceasta este exprimată prin următoarele cuvinte:

„La înălțimile spiritului poate ajunge numai cel ce a pășit prin poarta umilinței” (p. 20).

Aceasta este așa-numita „cale a venerației”. Numai cine a dobândit atitudine a sufletească de uimire, admirație, evlavie, care este naturală la copilul mic, poate ajunge la cunoștințele superioare.

Exemplele menționare – a fi atins de spiritualul din ființa omului și a contempla spiritualul din univers – dau naștere în mod natural acestei atitudini. Căutarea conștientă a unor astfel de viețuiri și o asemenea atitudine sufletească este cultivată astăzi numai foarte rar prin educație și apare, cu o anumită justificare, ca ceva ce aparține trecutului. Aici însă este vorba de forța care poate deschide sufletul pentru ceea ce este demn să fie admirat, pentru înalt uri, pentru spiritualul din lume. De exemplu, această forță poate fi dezvoltată în felul următor: În fiecare seară să ne reprezentăm o viețuire de peste zi, capabilă să dea naștere în noi sentimentului de uimire și de evlavie. Apoi să încercăm să producem cu ajutorul acelei reprezentări-amintire sentimentul corespunzător. Acest lucru ne va face ca ziua următoare să fim atenți la astfel de viețuiri și să le însoțim cu sufletul. Putem lua în considerare și un obiect – cochilia unui melc, o floare, un cristal – pentru a produce acest sentiment, mai întâi într-o formă delicată, apoi tot mai intens. Întotdeauna esențial este să ne ridicăm sufletul din conștiența cotidiană critică și să învățăm să contemplăm ceea ce este superior, până când aceasta va ajunge să ne fie un mod de viață. Cine va începe acest fel de exersare, va observa cât de multe lucruri potrivite pentru această dispoziție sufletească ne vin în întâmpinare în fiecare zi. Lumea devine mai bogată. Cursul soarelui, cerul înstelat, capacitatea de a vorbi, minunea propriului corp, figura omenească, mama cu copilul său, ideea de om liber etc. Dacă am dezvoltat atitudinea de venerație față de ideile pe care le-am considerat, aceasta ne va conduce la înțelegerea frazei prin care Rudolf Steiner sintetizează primul capitol al cărții sale de exersare sufletească este cultivată astăzi numai foarte rar prin educație și apare, cu o anumită justificare, ca ceva ce aparține trecutului. Aici însă este vorba de forța care poate deschide sufletul pentru ceea ce este demn să fie admirat, pentru înalturi, pentru spiritualul din lume. De exemplu, această forță poate fi dezvoltată în felul următor: În fiecare seară să ne reprezentăm o viețuire de peste zi, capabilă să dea naștere în noi sentimentului de uimire și de evlavie. Apoi să încercăm să producem cu ajutorul acelei reprezentări-amintire sentimentul corespunzător. Acest lucru ne va face ca ziua următoare să fim atenți la astfel de viețuiri și să le însoțim cu sufletul. Putem lua în considerare și un obiect – cochilia unui melc, o floare, un cristal – pentru a produce acest sentiment, mai întâi într-o formă delicată, apoi tot mai intens. Întotdeauna esențial este să ne ridicăm sufletul din conștiența cotidiană critică și să învățăm să contemplăm ceea ce este superior, până când aceasta va ajunge să ne fie un mod de viață. Cine va începe acest fel de exersare, va observa cât de multe lucruri potrivite pentru această dispoziție sufletească ne vin în întâmpinare în fiecare zi. Lumea devine mai bogată. Cursul soarelui, cerul înstelat, capacitatea de a vorbi, minunea propriului corp, figura omenească, mama cu copilul său, ideea de om liber etc. Dacă am dezvoltat atitudinea de venerație față de ideile pe care le-am considerat, aceasta ne va conduce la înțelegerea frazei prin care Rudolf Steiner sintetizează primul capitol al cărții sale de exersare:

„Fiecare idee care nu devine în tine un ideal ucide în sufletul tău o forță: fiecare idee care însă devine un ideal creează în tine forțe de viață.” (GA 10, p. 28.)

De obicei gândirea noastră obișnuită înregistrează un gând și trece apoi repede la următorul. Dacă vrem să unim cu simțirea cele pe care le experimentăm cu gândirea, atunci trebuie să încetinim procesul. Sentimentul nu apare la fel de repede cum apare gândul. Prin încetinirea procesului de gândire, ne unim într-un alt mod cu acesta. Gândul devine capabil de legături. Viețuim lăuntric ceea ce cunoaștem. Găsim calea de la cap la inimă. Abia atunci facem ca un gând să fie al nostru.

Care este deosebirea dintre o idee și un ideal? O idee, ca o conexiune de gânduri, este universală și vizibilă pentru oricine. Dacă însă, acum, legăm ideea pe care am sesizat-o cu inima noastră, atunci ne înălțăm prin ea. Când începem chiar să iubim ideea respectivă, atunci ea devine idealul nostru personal, către care ne străduim, contemplându-l.

Forța individuală care vine prin sentiment și voință este cea care face din idee un ideal. În sensul frazei de mai sus a lui Rudolf Steiner, observăm și faptul că nu putem înălța în mod arbitrar prea multe idei în sfera idealurilor. Idealurile nu sunt îndatoririle stabilite din exterior – nu trebuie, ci vreau cu bucurie – și de aceea eu sunt cel ce determină care este idealul meu acum și în perioada următoare. Idealul pe care îl concep astăzi se află însă deja în legătură cu realitate a sa, cu realizarea sa din viitor. Pentru ca el să rămână un ideal adevărat, trebuie să aduc permanent țelul din viitor în prezent.

Pag. 23 – 27