Este adolescenta o boală?
„Am plâns atât de mult, încât mi s-au
înroșit ochii. Sunt tristă și nervoasă și nici nu știu de ce. Aș vrea să opresc
timpul, să mă găsesc undeva departe. Seamănă cu un drum presărat cu obstacole,
pe care se oferă din loc în loc recompense. Dacă pierzi drumul, nu poți primi
răsplata. Iar eu l-am pierdut. Mă doare și să mă gândesc, și să trăiesc, mă
doare atât de mult, „încât nu mai reușesc să-mi fac curaj și să mă refac, să mă
consolez. Este foarte greu, chiar foarte greu. M-am plictisit de viața asta, m-am săturat de viață. Cu
toate acestea, o iubesc.”!
(lrene, 15 ani)
Orice discuție despre adolescență se
lovește inevitabil de întrebarea dacă nu cumva ea constituie o stare
patologică, o stare bolnăvicioasă. Mulți părinți sau educatori intră în dispute
cu adolescenții, deoarece aceștia se manifestă cu multă intensitate și
aciditate. Dar și adolescenții înșiși se problematizează, neputându-și explica toate aceste schimbări ciudate și
dureroase prin care trec. Vârsta aceasta a devenit atât de nepopulară, încât
cineva care lucrează mult cu adolescenții ne atrage atenția asupra
stigmatizării ei.
Se vede faptul că particularitățile
acestei vârste s-au observat de mult timp, așa cum distingem și
din textele antice, care, asemenea celor de astăzi, deviau problema către o
abordare morală. Spre exemplu, Hesiod scrie: „Tinerii noștri de astăzi par să
iubească prea mult luxul. Au obiceiuri proaste și o mare desconsiderare sau
sfidare față de lucrurile adevărate. Nu-i respectă pe cei mari și-și pierd
timpul ici și colo în flecăreli, în bârfe... Sunt gata să se răzvrătească
împotriva părinților, să acapareze discuția în orice grup, să mănânce lacom și
să-i îngrozească pe învățătorii lor.”
Mai târziu, Aristofan va observa că: „Tinerii
se învârt prin piață și pe la băi, au obiceiuri proaste, nu se ridică în
picioare când se apropie cei mai bătrâni, se poartă urât cu părinții lor, vizitează
locuri rău famate, bârfesc și-i iau în râs pe părinți, datorită vârstei lor. Sunt
lacomi, la masă se aruncă pe orice găsesc în fața lor, râd zgomotos, stau cu
picioarele încrucișate...”Iar Socrate spune: „Nu văd nici o speranță pentru viitorul
poporului nostru, dacă va depinde de tineretul superficial al vremii noastre,
deoarece toți tinerii sunt nespus de nesăbuiți.”
Ca să nu lungim vorba, s-a descoperit
că înainte cu patru mii de ani, în orașul biblic Ur, exista următoarea
inscripție: „Civilizația noastră este condamnată dacă permitem ca faptele de
neimaginat ale tinerei generații să continue așa.”!
Spicuim puțin și din descrierile
Sfântului Ioan Gură de Aur, care spune că: „Tineretul seamănă cu o mare furtunoasă, plină de valuri sălbatice și de vânturi periculoase” sau „seamănă
cu un foc care se întinde repede și arde totul în jurul lui”, Un astfel de consens, ce se întinde pe mai multe veacuri și peste
civilizații diferite, evidențiază experiența comună a unei stări neobișnuite,
dureroase, dar, mai important, ne îndepărtează de caracterizarea adolescenței drept
boală. Ar fi imposibil ca o stare patologică să prezinte asemenea stabilitate
în decursul timpului, precum ar fi la fel de imposibil ca Dumnezeu să sădească
o etapă bolnavă în dezvoltarea vieții omenești.
Într-adevăr, toți am trecut măcar o
dată prin starea care ne face să rostim sau ne-am gândit măcar o dată la fraza: De-aș fi iarăși tânăr’, însă dacă ne întrebăm mai exact la
care vârstă ne gândim, toți am avea în vedere perioada între 20 și 30 de ani,
și nu perioada adolescenței proprii. Asta denotă vinovăția și durerea pe care
am trăit-o în adolescență, dar ne și obligă să înțelegem de ce acestea s-au
petrecut așa.
Motivul care ne îndeamnă să ne
întrebăm dacă adolescența este o boală stă în faptul că deseori devine
neînțeleasă și dureroasă. Conține atâtea contradicții interne, încât ne
este greu să o asimilăm unei stări sufletești sănătoase. „Adolescența este o
fază de dezvoltare... care aduce în minte fraza lui Dickens: «A fost perioada
cea mai bună, a fost perioada cea mai rea, a fost vârsta înțelepciunii, a fost vârsta
nebuniei... » Deci este, în același timp, imposibil
să trăiești alături de ei, dar și îmbucurător să-i ai în jurul tău.”
Adolescența nu tulbură doar comportamentul
adolescentului, ci și pe cel ale părinților lui. „Intrarea copiilor în această
perioadă a vieții poate pune întreaga familie într-o stare de tulburare înfricoșătoare.
Influența reciprocă și interacțiunea cu un adolescent nesigur și revoluționar implică
înclinația părinților de a-și problematiza deseori scopul și direcția vieții
lor... Pentru unii adulți, adolescența copiilor lor devine piatră de poticnire
a relației dintre ei, dintre părinți. De multe ori se vor certa din cauză că nu
știu să administreze bine relația cu copiii lor. Se poate să ajungă chiar la
descoperirea că nu sunt pregătiți deloc în fața problemelor ridicate de adolescenți.”!
Fiecare din conflictele adolescenței
presupune o atitudine responsabilă față de aceasta; presupune, în prealabil, să
o înțelegem, să pricepem cauza din care ia naștere conflictul. Cu siguranță,
adolescența nu constituie o abatere de la firesc sau de la planul lui Dumnezeu.
Deseori, părinții caută sfaturi de la specialiști despre cum să abordeze o temă
sau alta împreună cu copiii lor adolescenți. Aici întotdeauna ne pândește pericolul
de a cere rețete exacte. De foarte multe ori vrem să rezolvăm problemele fără
să le înțelegem. Trebuie de la început să ne clarificăm foarte bine că acest
fel de abordare ne va da dureri de cap și nu vom avea rezultatele pe care le
dorim. Abordarea problemelor adolescenți lor nu poate fi realizată mecanic, automat.
Pag. 13 – 17 |
Adevăr Divin
