Adevăr Divin
Gânduri către sine însuși = Ta eis heauton
ediție bilingvă
| Publicarea unei noi traduceri în limba română a operei lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, își găsește justificarea prin faptul că volumul de față reprezintă prima ediție bilingvă greco-română a cugetărilor împăratului-filozof... |
29.00 26.97 RON (Stoc 0)
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Publicarea unei noi traduceri în limba română a operei lui Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, își găsește justificarea prin faptul că volumul de față reprezintă prima ediție bilingvă greco-română a cugetărilor împăratului-filozof, însoțită de un amplu studiu introductiv, note realizate după toate standardele științifice, indici și o bibliografie substanțială. Utilizând disponibilitatea limbii române contemporane, am încercat să redăm toate nuanțele stilistice ale textului lui Marcus Aurelius și, de asemenea, să traducem cât mai exact principalii termeni «tehnici» ai filozofiei Porticului, propunând astfel o nouă bază lexicală pentru traducerea celorlalte texte de inspirație stoică. Cristian BEJAN„În curând, tu vei fi cenușă sau un schelet, și un nume sau nici măcar un nume; și numele: un zgomot și un ecou. Lucrurile cele mai apreciate în viață sunt goale, putrede, mărunte, cățeluși care se mușcă între ei, copilași care se ceartă, care acum râd și după puțin timp izbucnesc în plâns.″ Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, V, 33 |
Cuprins:
Filozofia ca preocupare de sine în opera lui Marcus Aurelius ... 5 |
Fragment:
FILOZOFIA CA PREOCUPARE DE SINE ÎN OPERA LUI MARCUS AURELIUS
Reprezentant de seamă, alături de Seneca și Epictet, al ultimei perioade a stoicismului, numită și „stoicismul imperial”, Marcus Aurelius și-a expus concepțiile filozofice într-o singură lucrare, Gânduri către sine însuși. Departe de a fi un tratat care dezbate în manieră științifică diverse teze ale filozofiei stoice, opera împăratului-filozof reprezintă mai degrabă o culegere de exerciții spirituale pe care Marcus Aurelius a ținut să le noteze în jurnalul său. Aceste „tehnici ale sinelui”, precum examenul de conștiință, meditația asupra condiției umane, terapia pasiunilor, stăpânirea de sine, îndeplinirea îndatoririlor, aveau drept scop, în concepția filozofilor stoici, formarea unei perspective veridice asupra propriei persoane, modificarea discursului interior, atingerea perfecțiunii acțiunilor morale, alungarea fricii de moarte și dobândirea liniștii sufletești. Vom prezenta în rândurile următoare, pe de o parte, concepția lui Marcus Aurelius despre filozofie văzută ca un mod de viață și mai puțin ca un sistem teoretic al realității, iar pe de altă parte desfășurarea și implicațiile preocupării de sine, așa cum apare ea în opera filozofului. 1. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND PREOCUPAREA DE SINE Este știut faptul că filozofia nu însemna în Antichitate numai necesitatea însușirii unui discurs savant și a unei învățături abstracte sau exegeza textelor filozofice, ci mai cu seamă promovarea unor „rețete”, unor stări, unei atitudini prin care individul avea posibilitatea să obțină conștiința de sine, liniștea sufletului și libertatea interioară. Această atitudine sau formă de atenție îndreptată asupra sinelui, întâlnită în foarte multe dintre textele diferitelor școli filozofice, a fost analizată de-a lungul timpului cu multă acribie de o serie de specialiști precum Paul Rabbow, Michel Foucault și Pierre Hadot”. Preocuparea de sine) este denumirea pe care Michel Foucault a dat-o, în lucrările sale, atitudinii prin care individul încearcă să-și modeleze sinele și care presupune atât un mod de a fi, caracterizat de reflecția asupra sinelui, cât și o serie de practici prin care individul se ia în îngrijire pe sine însuși, încercând să se schimbe, să se purifice, să se transforme pentru a atinge nu atât o treaptă înaltă de înțelepciune, cât rectitudinea acțiunilor sale morale. Aceste practici sunt considerate „tehnici ale sinelui” sau, cum au fost denumite de Pierre Hadot după titlul celebrei lucrări a lui Ignațiu de Loyola, „exerciții spirituale’”. Chiar daci nu deținem nici un tratat sistematic care să ne prezinte un învățământ și o tehnică a acestor exerciții spirituale, găsim la Philon din Alexandria două liste de exerciții cu ajutorul cărora ne putem face o idee asupra unei terapeutici filozofice de inspirație stoico-platoniciană. Prima listă cuprinde: căutarea cercetarea aprofundată lectura, ascultarea, atenția, stăpânirea de sine, indiferența față de lucrurile. A doua enumeră: lecturile, meditațiile, terapia pasiunilor, amintirile despre lucruri bune, stăpânirea de sine, îndeplinirea îndatoririlor. Practicarea asiduă a multora dintre aceste exerciții după un program atent stabilit avea rolul de a realiza, pentru individ, o transformare profundă a manierei de a fi și de a se vedea pe sine și lumea. Cu alte cuvinte, aceste exerciții determinau o ruptură totală de modul de viață obișnuit, non-filozofic, reprezentau o chemare către convertirea la filozofie (conversio ad philosophiam). Temă predilectă în toate lucrările lui Pierre Hadot, convertirea (conversio) presupune, în sens religios și filozofic, o modificare mentală care putea să meargă de la simpla deoarece partea esențială a ființei umane este situată la nivelul facultății de gândire și de judecată. Cea de-a doua etapă privește raporturile interumane, pregătindu-l pe subiect pentru a acționa în interesul și spre binele neamului omenesc în spiritul dreptății. A treia etapă se referă la atitudinea privind evenimentele care rezultă din cursul naturii universale, din acțiunea „cauzei exterioare” și a ordinii cosmosului. După această etapă, care privește raportul omului cu universul, subiectul acceptă cu bucurie și cu pietate tot ceea ce depinde de natura universală și nu își mai dorește decât ceea ce depinde de el însuși, adică ceea ce pentru stoici reprezintă acțiunea morală dreaptă. Pierre Hadot consideră că fiecărei etape îi corespunde o funcție a sufletului rațional. Prima etapă presupune o bună folosire a reprezentărilor, o disciplină a asentimentului. A doua etapă se referă la impuls și la acțiune. Nelăsându-se antrenat de dorințe dezordonate, omul acționează în interesul întregii comunități umane conform dreptății care aparține naturii noastre raționale. A treia etapă corespunde unei discipline a dorinței. Renunțând să-și dorească ceea ce nu depinde de el însuși, ci de cursul general al universului, individul va accepta cu sufletul împăcat ceea ce vine de la natura universală. Practica de sine în filozofia stoică, văzură de toți filozofii ca un proces îndelungat și anevoios, la capătul căruia subiectul ajunge, prin schimbarea viziunii asupra lui însuși, a vieții si a universului, să-si conștientizeze cât mai exact locul pe care îl ocupă în lume și sistemul de necesități în care se află inserat, are ca obiectiv transformarea sinelui, care ajunge să se identifice cu o natură ce nu a avut încă niciodată ocazia să se manifeste în el. II. SINELE PENTRU MARCUS AURELIUS Văzând cât de importantă și de complexă este preocuparea de sine pentru stoici și, implicit, pentru Marcus Aurelius, considerăm că e necesară lămurirea câtorva probleme legate de percepția sinelui și de concepția despre subiectivitate, așa cum apar ele în textele filozofiei Portieului de-a lungul timpului. Anthony Long consideră că noțiunea de percepție a sinelui a fost inventată de filozofii stoici, întrucât la Platon și la Aristotel nu găsim nimic asemănător cu aceasta, și că, prin concepția lor despre suflet și părțile sale, adepții învățăturii Porticului s-au apropiat foarte mult de concepția modernă despre creier și sistemul nervos central.” Dar, întrucât nici în latină și nici în greaca veche nu exista un termen precis pentru noțiunea de „sine”, va trebui să discutăm alte noțiuni care vin să explice diferite aspecte ale concepției despre subiectivitate în filozofia stoică. În multe dintre lucrările care tratează tema percepției de sine se afirmă că, pentru grecii din perioada clasică, noțiunea de „suflet” ar fi fost echivalentul noțiunii moderne de subiectivitate, afirmație discutabilă într-o oarecare măsură, chiar dacă ținem seama doar de faptul că prin subiectivitate se înțelege uneori, în mod reductiv, interioritatea gândirii. În schimb, filozofii stoici încep să se intereseze de subiectivitate sub forma percepției de sine, după cum reiese din întrebarea pe care Cleanthes i-o adresează unui tânăr discipol: „De ce, spune el, eu nu simt că tu simți?” Interesul lor pentru subiectivitate era în strânsă legătură atât cu logica, cât și cu fizica. în cadrul logicii, stoicii se opuneau tripartiției platonice, susținând cu tărie unitatea indivizibilă a sufletului, și considerau că sinele este cel care acceptă sau refuză cu ajutorul asentimentului reprezentările venite din exterior. Fizica era de asemenea privită din perspectiva problemei sinelui, întrucât stoicii nu se interesau numai de viata universală, ci si de viețile individuale, care sunt fragmente desprinse din sufletul lumii. Nașterea subiectivității la stoici înseamnă apariția unor noi concepte!: unul este „calitatea specifică” concept propriu lui Chrysippos, pe care Simplicius îl prezintă astfel: ,,[ ... ] în compuși există acea formă individuală, pe care, în sens tehnic, stoicii o numesc «calitate specifică» și care vine și se duce în totalitate și rămâne identică pe toată durata compusului, chiar dacă alte părți se nasc și Pag. 5 – 11 |