Abisurile gândirii și simțirii umane

Publicate în 1957, în Germania, la Editura Svecanik, Abisurile gândirii și simțirii umane au fost scrise în perioada interbelică, doar în câteva zile și nopți, fiind gata de tipar înainte de cel de-al II-lea Război Mondial. Cu toate acestea, au zăcut de atunci într-o singurătate dragă lor, spre a-și visa neființa, până când, sub mângâierea suflării Celui Înviat, s-au trezit iarăși la viață într-o oarecare zi de dragul Celui care Este”.

„Creștinii sunt creștini pentru că ei caută în perisabil veșnicia, în vizibil – invizibilul, în omenesc – dumnezeiescul. Ca «pelerini» ai nemuririi, călătoresc prin ceea ce e supus timpului spre eternitate, prin ceea ce e uman spre divino-umanitate. Caută neîncetat aurul dumnezeiesc în noroiul omenesc, și-l află. Pentru ei, lucrurile sunt diafane, prin vizibil percep invizibilul, prin vremelnic sesizează nepieritorul. În tot ce este vizibil caută și află acea esență invizibilă” acel nucleu invizibil care leagă printr-un nerv tainic văzutul de Nevăzut.”

Cuviosul Iustin Popovici sau teologia poetică a misterului existentei umane... 5

Prolog ... 37

PRIMA PARTE. Agonia umanismului

Miezul sau esența tragediei ... 47

Omul european la o răscruce în flăcări ... 57

Moara morții și progresul ... 69
Valoarea supremă și criteriul ultim în Ortodoxie ... 107

Între două filosofii ... 144

Invizibilul dinăuntrul vizibilului. Taina Binelui și a răului ... 165

Înfricoșătoare este ziua judecății pentru Dumnezeu ... 195

PARTEA A DOUA. Negurile și bucuriile cunoștinței și simțirii

Raiul meu și iadul meu. Sensul vieții și al lumii ... 211

Tristețile inimilor heruvimi ce ... 223

„Condamnați” la nemurire ... 232

Doliu pentru Hristos ... 243

PARTEA A TREIA. Stăvilare

Maeterlinck, înainte de marea tăcere ... 263

Dostoievski ca profet și apostol al realismului ortodox ... 281

Despre paradisul sufletului rus ... 300

La stăvilarul culturilor ... 313

Învierea și sârbii cei fără de moarte ... 339

Despre măreția sacrosanctă a omului ... 349

PARTEA A PATRA. DORURI ȘI ÎNDOLIERI

Roi de nemărginiri ... 371

Pe streașina atomului ... 382

Revolta căpușei ... 390

Coborând pe cataracta zgomotoasă a timpului ... 403

Această vrăjitoare fascinantă ... 416

Căprioara din paradisul pierdut. Confesiune ... 422

Epilog ... 433

MIEZUL SAU ESENȚA TRAGEDIEI

Fiecare om este captiv al tainelor, de vreme ce fiecare este asaltat de taine. De pretutindeni se adună în jurul său, năpustindu-se asupra-i. Dinăuntrul fiecărui fenomen izvorăște o taină și din fiecare taină o mulțime de alte taine. Nu există nici o ființă creată care să nu aibă asupra sa o taină. O taină alături de o alta, o taină deasupra celeilalte, și [iată] astfel a apărut lumea. Omul are în sine o anume forță centripetă străveche pentru toate câte sunt pline de taină. Și atrage toate tainele care se îndreaptă spre el, asediindu-l din toate părțile.

Fiecare simt uman este asediat de nenumărate taine ale firii înconjurătoare. În fiecare om în parte se întâlnesc taine minunate din fiecare zidire în parte. Și cea mai mică dintre taine se dezvoltă, devenind o taină a universului, o taină nemărginită. Dacă omul își îndreaptă pânzele sufletului spre una dintre acestea, se îndreaptă cu toate pânzele sus pe un drum care nu are sfârșit. Taina cea mai de pe urmă a fiecărui fenomen și ci fiecărei făpturi este învăluită de nemărginire. Taina unei picături de apă este atât de mare, încât în ea se poate îneca întreg omul, cu simțurile, mintea și gândire a sa. La o analiză atentă, picătura de apă este alcătuită din elemente nevăzute și intangibile care se numesc atomi, electroni, protoni. Aceasta ne învață chimia contemporană. Picătura vizibilă se întemeiază pe elemente invizibile: picătura pe care o putem atinge se întemeiază pe atomi intangibili; pică tura mărginită ca dimensiune se imprimă cu substanța ei în infinit. Acesta este infinitul chimic.

Există însă și o infinitate fizică. Fizica modernă își are propriul infinit, deoarece toate structurile ei se întemeiază pe ipoteza eterului, „care este intangibil și nemișcat după fire și indefinit prin sine”.

Astfel, fizica contemporană limitează fiecare fenomen și făptură la ceva invizibil, suprasensibil, nelimitat. După fire, ceea ce este cu adevărat nelimitat este scopul ultim al fiecărei ființe, care la prima vedere pare a fi limitată. Toate cele fizice sunt, în esență, metafizice. Până și în cea mai neînsemnată făptură este ancorată infinitatea, în timp ce omul n-o poate atinge nici cu simțurile, nici cu gândurile. Tot ceea ce este limitat se întemeiază pe ceea ce este nelimitat. Există o inexplicabilă trecere de la ceea ce este limitat la ceea ce este nesfârșit, o trecere care nu poate fi supusă nici unei investigații sentimentale sau raționale. Toate cele care par sensibile sunt, în realitate, supra-sensibile, toate care se supun raționării sunt, în realitate, meta-raționale. Posibilitatea raționării cu privire la lume este incomparabil mai restrânsă și mai abruptă decât [însăși] realitatea lumii. De aceea și raționarea însăși este fără sfârșit din orice punct de vedere al existenței sale. Dacă omul, în mod intenționat, nu-și limitează gândurile și dinadins nu-și stăpânește duhul, va ajunge să se simtă inevitabil asemenea unei cochilii cugetătoare în oceanul învolburat al infinității.

Taina lumii este fără sfârșit. Oricine, dacă a aruncat nepărtinitor o privire asupra tainei lumii cel puțin o singură dată, ar trebui să simtă acest lucru. Cu toate acestea, taina ființei umane nu este nici mai mică, nici de o durată mai scurtă. Dacă omul își întoarce privirea asupra sa, va descoperi o taină inefabilă. Imaginați-vă, omul nu este în stare să-și explice sieși cum se desfășoară, în el însuși, trecerea de la sensibil la suprasensibil, de la trup la duh, de la conștient la inconștient. Natura conștiinței și a gândirii sale este cu neputință de conceput pentru gândirea lui. Puterea .gândirii de a cugeta, precum și posibilitatea de receptare și activitatea simțurilor sale este mai mărginită și mai limitată decât însăși natura gândirii lui. Toate câte se rostesc se afundă într-o infinitate, fie o infinitate dinafară, fie una dinăuntru, și bietul om este sfâșiat între ele. Și înțelepciunea melancolică solomonică plânge, în hohote și cu sughițuri, deasupra sufletului locuitorilor înnegurați ai planetei noastre: „cuvintele toatele-s trudite: nu va putea să le grăiască omul; ochiul nu se va îndestul a de ceea ce vede și nici urechea de ceea ce aude”. Iar eu aș dori să adaug puțin din tristețea mea: gândirea nu poate fi săturată atunci când cugetă, simțirea nu poate să se sature atunci când simte; fiecare lucru din om este întotdeauna înfometat și însetat.

Este primejdios pentru oricine să fie om; este primejdios să fie cineva captiv între două infinituri care concurează la nivel de taină și mister. Omul este atras fie de unul, fie de celălalt. Ademenitoare și nemiloase, neobosite și pizmașe, rivalizează pentru [a-l câștiga pe nefericitul om. Concentrate în două lumi diferite, se aruncă asupra lui cu toate spaimele lor infinite, în timp ce el, chinuit și rănit, încearcă să se desprindă de cele două, fără să reușească să-și afle așezarea în afară și dincolo de ele: aceasta este soarta lui.

Este tragic pentru oricine să fie om, întrucât omul a ajuns miezul tragismului, sâmburele a tot ceea ce este tragic fie în lumea cerească, fie în cea terestră, fie în infinitul exterior, fie în cel interior. Fiecare suferință în parte a fost activată prin intermediul omului: prin el a fost cuprinsă de boală toată făptura; prin mijlocirea ochiului său se tânguiește tristetea fiecărei ființe. Acesta este bicisnicul care suferă de boala întregii existențe. În el, ca într-o lentilă polarizatoare, s-a concentrat întregul tragism al lumilor, în timp ce el însuși, neajutorat, se încovoaie și se prăbușește în patul neputinței sale.

Este cumplit să fie cineva om, pentru că în trupul său atât de neînsemnat poartă două infinituri. El este albina regină în jurul căreia se ațin roiurile din lumea de sus și din cea de jos a oricărei spaime. Oriunde s-ar duce, îl urmează roiuri nemărginite de spaime. Gândirea sa, dacă s-ar scufunda în tainele oricărui univers, întâlnește de fiecare dată ceva înfricoșător și grozav. În timp ce omul, trăind în această lume, se confruntă disperat cu taina înfiorătoare a uni versurilor, nenumărate spaime au luat în stăpânire fie simțurile, fie sufletul, fie trupul său.

Acest risc, acest tragism, această grozăvie l-au împins pe om în brațele tuturor problemelor, ale tuturor misterelor, astfel încât a ajuns să se piardă cu totul în ele. Nu există făptură și nici fenomen în fața cărora omul să nu se fi aplecat spre a le cerceta sau să nu fi sfârșit prin a le admira. De asemenea, nu există întrebare care să nu-l fi împins pe om în nemărginirea ei, pentru că fiecare întrebare îl poartă pe om dincolo de hotarele omenescului, îl face supra-omenesc, supra-individual, îl leagă de natura obiectului cercetat și îl afundă în nemărginire. În spatele oricărei întrebări odrăslește o altă întrebare și, într-adevăr, întrebările nu se sfârșesc niciunde. Așadar, prin întrebările, prin problemele sale, cum altfel este omul dacă nu fără de hotar? Cu toate acestea, atât conștiința care explorează, cât și spiritul care cercetează nu sunt, la rândul lor, infinite, atunci când sunt capabile să dea naștere unor întrebări fără sfârșit?

Dacă omul ar fi limitat, atunci și problemele și aspirațiile sale ar fi limitate. Ceea ce este limitat poate foarte ușor să fie înregistrat, clasificat, formulat. Dar cine ar putea să alcătuiască în detaliu un indice al năzuințelor și aspirațiilor umane? Cine ar putea să le clasifice? Cine ar putea să afle năzuința finală, totală și absolută? Cine va închide omul într-o formulă, ori a limitelor, ori a rațiunilor sale? Ar putea cineva să descrie strânsoarea care apasă năzuințele, problemele, reușitele omenești?

Din orice parte s-ar privi, omul este infinit înăuntrul tainei sale. Și inima fiecărui martir al gândirii, în pofida voinței sale, stă alături de Niegos și repetă dimpreună cu el:

Pag. 47 – 51