www.FotoMars.ro

Vom spune mai întâi că ştiinţa academică nu este decât un ajutor cu totul secundar şi indirect pentru asimilarea conţinutului intelectual al doctrinelor orientale, şi nu acesta este scopul unei metode ştiinţifice, care abordează în mod necesar lucrurile din exterior, deci sub un aspect pur istoric şi contingent. Există doctrine care nu se înţeleg decât „din interior”, printr-un efort de asimilare sau de pătrundere ale cărui modalităţi, care sunt în mod esenţial intelectuale), depăşesc prin aceasta gândirea discursivă; aceasta devine chiar un obstacol în măsura în care este impregnată de convenţii menta le, fără a mai vorbi de prejudecăţile agnostice şi evoluţioniste care determină modul de gândire al majorităţii occidentalilor.

Aceasta este explicaţia faptului că, aproape toţi erudiţii europeni, care au studiat sufismul, se înşeală asupra adevăratei sale naturi: omul de cultură modern nu este obişnuit să gândească în simboluri. Aşa fiind, cercetările moderne nu pot distinge ceea ce ţine, în două expresii tradiţionale analoge, de forma exterioară şi ‚ceea ce constituie elementul esenţial; datorită acestui fapt, erudiţii sunt tentaţi să vadă împrumuturi de la o tradiţie la alta, când, în fond, nu este vorba decât de o coincidenţă de puncte de vedere spirituale, şi divergenţe fundamentale acolo unde nu intervine decât o diferenţă de perspective sau de modalităţi de expresie.’ Astfel de confuzii se produc în mod necesar; deoarece formaţia universitară şi cunoaşterea livrescă autorizează aici cercetarea (lucrurilor de această natură), care, în Orient, rămân în mod natural rezervate acelora care sunt dotaţi cu intuiţie spirituală – şi care se consacră studiului acestora în virtute a unei afinităţi reale şi sub îndrumarea celor care continuă o tradiţie vie.

În ceea ce urmează, vom încerca să arătăm care este perspectiva intelectuală a Sufismului, din care vom adopta modul propriu de exprimare, oferind, pe cât posibil, precizările necesare cititorului european; în acelaşi timp, vom arăta care sunt analogiile dintre noţiunile sufite şi cele ale altor doctrine tradiţionale; astfel, nu ne vom abate de la punctul de vedere propriu
Sufismului, care a recunoscut totdeauna principiul conform căruia Revelaţia divină, transmisă prin intermediul marilor mediatori, îmbracă forme diverse corespunzătoare aptitudinilor diferitelor colectivităţi umane menite să o primească.