Arta meditaţiei :. Matthieu Ricard :. Şcoala Ardeleană :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Meditaţia este un proces de formare şi de transformare. Pentru a avea un sens, ea trebuie să se reflecte în întregul nostru fel de a fi, în fiecare dintre acţiunile şi atitudinile noastre. Dacă nu, este doar o pierdere de vreme.

Autor: Matthieu Ricard

Editura: Şcoala Ardeleană

Colecţia: Spirit şi cunoaştere

Afişat de 22223 ori.

Cotaţie articol: excelent (4.8/5; 8 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	25.00 RON

	•Reducere:	20%
	•Preţ site:	20.00 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

I. De ce să medităm?

Să ne examinăm cu sinceritate viaţa. Ce am făcut pana acum? Care ne-au fost, până în acest moment, priorităţile şi ce dorim să facem în restul timpului care ne-a mai rămas de trăit?

Suntem un amestec de umbre şi lumini, de calităţi şi defecte. Este însă acesta modul nostru optim de a fi în lume, este o stare de lucruri inevitabilă? Dacă răspunsul este negativ, atunci cum putem remedia această situaţie? Merită să ne punem aceste întrebări, mai ales dacă avem sentimentul că ne dorim o schimbare şi că ea este posibilă.

În Occident însă, din cauza activităţilor care, de dimineaţa până seara, ne consumă o mare parte din energie, avem mai puţin timp la dispoziţie pentru a căuta cauzele fundamentale ale fericirii. Credem, mai mult sau mai puţin conştient, că, dacă vom spori numărul activităţilor pe care le facem într-o zi, vom avea parte de senzaţii mai puternice şi starea noastră de nemulţumire va fi mai mică. Dimpotrivă, în realitate, sunt foarte mulţi oameni decepţionaţi şi frustraţi din cauza modului contemporan de viaţă. Se simt dezarmaţi şi nu întrevăd o altă soluţie întrucât tradiţiile care vorbeau de transformarea de sine au căzut, cel mai adesea, în desuetudine. Tehnicile de meditaţie au ca scop transformarea spiritului. Nu este necesar să le punem o anume etichetă religioasă. Fiecare dintre noi dispune de o minte, asupra căreia poate lucra.

Este de dorit să ne schimbăm?

Puţini dintre noi pot afirma că nu merită osteneala să-şi îmbunătăţească felul de viaţă şi experienţa de a trăi în lume. Unii cred că toanele şi emoţiile lor conflictuale le îmbogăţesc viaţa şi că numai această alchimie specială îi face aşa cum sunt, adică nişte persoane unice; că trebuie să înveţe să se accepte astfel, să-şi iubească defectele pe cât îşi iubesc şi calităţile. Aceştia riscă să trăiască însă într-o nemulţumire cronică fără să-şi dea seama că şi-ar putea îmbunătăţi viaţa cu un pic de efort şi de reflecţie.

Să ne imaginăm că cineva ne propune să trăim o zi întreagă într-o stare de gelozie. Cine ar accepta cu plăcere? Dacă, dimpotrivă, am fi invitaţi să petrecem aceeaşi zi stăpâniţi de dragoste pentru ceilalţi, cei mai mulţi dintre noi ar considera această opţiune de o mie de ori preferabilă.

Spiritul nostru este adesea tulburat. Suntem afectaţi de gânduri dureroase, copleşiţi de mânie, răniţi de cuvintele dure pe care ni le adresează unii sau alţii. Cine nu şi-ar dori să-şi controleze emoţiile în astfel de momente, pentru a fi liber şi stăpân pe sine însuşi? Nu trăim cu plăcere astfel de tulburări, dar, neştiind cum să procedăm, ne este mai uşor să gândim că, la urma urmei, „aceasta este natura umană". Dar ceea ce este „natural" nu este neapărat şi dezirabil. Ştim, spre exemplu, că boala face parte din viaţa tuturor fiinţelor; ceea ce nu ne împiedică să consultăm un medic atunci când suntem bolnavi.

Nu vrem să suferim. Nimeni nu se trezeşte dimineaţa sperând: „De-aş suferi întreaga zi şi, dacă ar fi posibil, chiar toată viaţa!" Orice am întreprinde, fie că îndeplinim o misiune importantă, că ne exercităm în mod obişnuit meseria, că ne angajăm într-o relaţie de durată sau pur şi simplu ne plimbăm prin pădure, bem o ceaşcă de ceai sau ne întâlnim întâmplător cu cineva, sperăm întotdeauna că din aceste acţiuni vom obţine ceva benefic pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. Dacă am avea certitudine a că din actele noastre nu ar rezulta decât suferinţă, atunci nu am mai acţiona.

Ni se întâmplă să cunoaştem momente de pace interioară, de dragoste, de luciditate, dar, de cele mai multe ori acestea nu sunt decât sentimente efemere, care cedează repede locul unei alte stări de spirit. Înţelegem, totuşi, cu uşurinţă, că, dacă ne-am antrena mintea să cultive aceste momente privilegiate, viaţa noastră s-ar transforma radical. Ştim cu toţii că ar fi preferabil să devenim fiinţe umane mai bune, să ne transformăm interior şi să încercăm să uşurăm suferinţele altora, contribuind la starea lor de bine.

Unii cred că existenţa este banală în absenţa conflictelor interioare. Cunoaştem cu toţii toate tulburările produse de mânie, avariţie sau gelozie. De asemeni, cu toţii apreciem bunătatea, mulţumirea şi bucuria de a-i vedea pe alţii fericiţi. Este evident că sentimentul de armonie care însoţeşte dragostea faţă de ceilalţi dispune de o anume calitate proprie, care îl face suficient sieşi. Dacă am învăţa să dezvoltăm dragostea altruistă şi pacea interioară, renunţând, în acelaşi timp, la egoism şi la întregul său cortegiu de frustrări, existenţa noastră nu ar pierde nimic din bogăţia ei, dimpotrivă.

Este posibilă schimbarea?

Adevărata întrebare nu este deci „E de dorit să ne schimbăm?", ci „Este cu putinţă să ne schimbăm?" Putem, într-adevăr, crede că emoţiile care ne tulbură sunt atât de intim asociate minţii nostru încât este imposibil să scăpăm de ele fără să distrugem cel puţin o parte din noi înşine.

Sigur, trăsăturile noastre de caracter se schimbă în general foarte puţin. Observaţi la un interval de câţiva ani, rari sunt colericii care să fi devenit răbdători, agitaţii care şi-au găsit pacea interioară sau pretenţioşii care să fi devenit modeşti. Oricât de rare ar fi cazurile, există, totuşi, persoane care se schimbă, iar schimbarea care se produce în interiorul lor demonstrează că nu este vorba despre un lucru imposibil. Trăsăturile noastre de caracter rămân aceleaşi atâta timp cât nu facem nimic pentru a le îmbunătăţi şi îngăduim dispoziţiilor de moment şi automatismelor noastre să se manifeste şi chiar să pună stăpânire pe noi, gând cu gând, zi după zi, an după an. Dar ele nu sunt intangibile.

Reaua-voinţă, avariţia, gelozia şi celelalte otrăvuri ale minţii fac indiscutabil parte din natura noastră, dar există moduri diferite de a face parte din ceva. Apa, spre exemplu, poate fi contaminată cu cianură, provocându-ne, astfel, moartea instantanee; amestecată cu un medicament însă, ea poate contribui la vindecarea noastră. Formula sa chimică nu s-a schimbat în niciunul din aceste cazuri, în ea însăşi nu a devenit nici toxică, nici medicinală. Diferitele stări ale apei sunt temporare şi de o importanţă secundară, asemeni emoţiilor, dispoziţiilor sau trăsăturilor noastre de caracter.

Prin ce mister spiritul ar putea să scape acestei logici şi ar putea să se transforme fără cel mai mic efort, pur şi simplu, pentru că aşa am vrea? Acest lucru nu ar avea mai mult sens decât a spera să poţi interpreta la pian un concert de Mozart, doar trecând din când în când degetele peste clape.
Depunem atât de multe eforturi pentru a ameliora condiţiile exterioare ale existenţei noastre, dar, la urma urmei, întotdeauna spiritul este cel care face experienţa lumii şi o traduce printr-o stare de bine sau de suferinţă. Dacă schimbăm felul nostru de a vedea lucrurile, transformăm calitatea vieţii noastre. Şi această schimbare e rezultatul unui antrenament al minţii pe care îl numim „meditaţie".

Ce înseamnă „a medita"?

    Meditaţia este o practică ce permite cultivarea şi dezvoltarea anumitor calităţi umane fundamentale, la fel cum alte forme de antrenament ne învaţă să citim, să cântăm la un instrument muzical sau să dobândim orice altă aptitudine.
    Etimologic vorbind, cuvintele sanscrite şi tibetane traduse prin „meditaţie" sunt bhavana, care înseamnă „a cultiva", şi gom, care înseamnă „a se familiariza". În esenţă, e vorba
de a ne familiariza cu o viziune clară şi justă asupra lucrurilor şi a ne cultiva calităţile, pe care le avem cu toţii, dar care rămân în stare latentă atâta timp cât nu facem niciun efort să le dezvoltăm.
    Unii pretind că meditaţia nu e necesară, căci experienţele constante ale vieţii sunt suficiente pentru a ne forma creierul şi felul nostru de a fi şi de a acţiona. Este neîndoielnic faptul că, graţie acestei interacţiuni cu lumea, cele mai multe facultăţi ale noastre, de exemplu simţurile, se dezvoltă. Totuşi, e posibil să facem acest lucru mult mai bine. Cercetările ştiinţifice legate de „neuroplasticitate" arată că orice formă de antrenament induce reorganizări importante în creier, la nivel funcţional, precum şi la nivel structural.
    Să începem, aşadar, prin a ne întreba ce anume vrem cu adevărat în existenta noastră. Ne mulţumim cu ideea de a improviza fiecare zi? Nu vedem în adâncul nostru acea suferinţă difuză, prezentă mereu, în vreme ce noi suntem însetaţi de fericire şi de plenitudine?
    Obişnuiţi să credem că defectele noastre sunt ineluctabile, ştergându-le de praf viaţa întreagă, ajungem să considerăm disfuncţia noastră ca un fapt dat o dată pentru totdeauna, fără a fi conştienţi că e posibil să ieşim din cercul vicios de care ne-am săturat.

A apărut în: 2018-07

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro