Legăturile care ne ţin în viaţă :. Christophe André Rébecca Shankland :. Trei :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Legăturile care ne ţin în viaţă
Beneficiile interdependenţei

O prea mare dependenţă de celălalt duce la nesiguranţă de sine. Independenţa excesivă te însingurează şi te îndepărtează de ceilalţi. Ambele implică vulnerabilitate. Soluţia, însă, se află între cele două, sub forma interdependenţei: tu ai nevoie de mine şi eu am nevoie de tine.

Autor: Christophe André
Autor: Rébecca Shankland

Editura: Trei

Colecţia: Psihologie practică

Afişat de 22351 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	39.00 RON

	•Reducere:	25%
	•Preţ site:	29.25 RON *

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

NEVOIA DE CONTACT, O PROXIMITATE FIZICĂ NECESARĂ

Datorită studiilor lui John Bowlby şi ale echipei sale, ataşamentul unui copil faţă de adulţi (îngrijitori) este considerat un element fundamental al dezvoltării autonomiei sale. Am putea spune că legătura de ataşament acţionează ca un cămin care-i permite copilului să se încălzească atunci când îi este frig (nevoia de securitate). Atunci când s-a încălzit destul (ataşament securizant), se poate îndepărta cu uşurinţă de cămin ca să exploreze mediul înconjurător (nevoia de autonomie). Dacă, dimpotrivă, îi este frig în continuare (ataşamentul nu este îndeajuns de securizant), va rămâne lângă foc (dificultate de a-şi asuma autonomia). Dacă renunţăm la această metaforă, putem spune că cercetătorii au observat că nou-născuţii sunt programaţi într-o anumită măsură să realizeze o legătură cu anturajul lor, în special pentru că menţinerea unei temperaturi corporale stabile este esenţială pentru supravieţuire. Aşadar, la început, omuleţul are nevoie de căldură umană „fizică", iar aceasta este apoi parţial înlocuită de căldura umană „relaţională" care-i asigură, în acelaşi mod, sentimentul de securitate, de încredere şi de calm.

CĂLDURA UMANĂ, LA PROPRIU ŞI LA FIGURAT

Pentru sugar, contactul piele pe piele este cea mai eficientă modalitate de a se încălzi. În cadrul unui studiu, a fost evidenţiat faptul că atunci când nou-născutul este pus piele pe piele cu mama lui, el reuşeşte să-şi stabilizeze temperatura corporală, spre deosebire de un nou-născut înfofolit în mai multe straturi de haine. Contactul fizic piele pe piele constituie o sursă de calmare care îl determină pe copil să plângă mai rar, în timp ce atunci când copilul este despărţit de părinte, acest lucru generează numeroase perturbări fiziologice şi chiar o scădere a temperaturii corpului, ca şi cum aceasta constituie un semnal de alertă care-l îndeamnă pe micuţ să caute contactul fizic. Când observăm aceste semnale de nelinişte, nu trebuie să ezităm, ci trebuie să luăm copilul în braţe, să-l consolăm, să-l liniştim. Părinţii se tem uneori să facă acest lucru, din pricina îndemnurilor celor din jur care sunt de părere că nu e bine să iei prea des copilul în braţe, căci atunci nu va mai accepta niciodată să fie lăsat singur; nu le daţi ascultare celorlalţi, să luaţi copilul în braţe este modalitatea cea mai eficientă, cea mai simplă, cea mai firească, de a vă linişti copilul şi de a-i permite să capete progresiv o mai mare încredere în viaţă. Iar această încredere înlesneşte dezvoltarea autonomiei şi a propriilor competenţe de a face faţă situaţiilor.
Când copilul creşte, sentimentul de securitate afectivă nu mai presupune în mod necesar contact fizic, dar îi asigură un sentiment de calm şi chiar o senzaţie de căldură fizică, precum contactul fizic.

CÂND SĂ CEREM AJUTOR SAU SĂ-L ACCEPTĂM?

„Într-o seară, un vecin nou ne-a bătut la uşă să ne ceară nişte ouă, să facă nişte clătite. Ne-am grăbit să-i oferim un cofraj, să poată petrece o seară plăcută cu prietenii. Peste o oră, vecinul a revenit şi ne-a adus clătite pentru toată familia! Am fost surprinşi şi încântaţi şi aşa ne-am putut cunoaşte mai bine. Şi uite aşa, datorită cuiva care ne-a cerut un serviciu, ne-am făcut relaţii noi. Dar iată că, peste câteva zile, în mod surprinzător, ne lipseau şi nouă nişte ingrediente. Fiul nostru ne-a sugerat să le cerem vecinilor, dar ideea asta ne-a făcut să ne jenăm, nu ne-a venit să facem asta. După ce ne-am gândit mai bine, ni s-a părut absurd să ne jenăm, mai ales că ne-am bucurat atunci când noi le-am putut da ce aveau nevoie. Când ne-am dus şi noi la uşa vecinilor, să le cerem ouă, am fost foarte atenţi să vedem dacă nu cumva i-am deranjat venind. Nici vorbă de aşa ceva. Ba chiar dimpotrivă, vecinii noştri s-au bucurat de vizită şi s-au grăbit să ne ofere chiar mai multe ingrediente decât le-am cerut."

De cele mai multe ori, un gest altruist, care poate părea simplu sau banal, cum ar fi să ridici de pe jos pălăria luată de vânt a unui trecător, să ajuţi o mamă să urce căruciorul pe scări sau să ajuţi un orb să traverseze strada, ne provoacă o emoţie plăcută şi un sentiment de satisfacţie. Ba mai mult, faptul că facem cuiva un serviciu antrenează un răspuns pozitiv din partea persoanei respective, adică un gest altruist, chiar dacă ne aşteptăm la asta şi astfel ajungem să creăm legături noi. în ciuda acestor reacţii pozitive, celor mai mulţi dintre noi continuă să le fie greu să ceară ajutor. O explicaţie ar putea fi, cel puţin într-o oarecare măsură, faptul că avem impresia că suntem o povară pentru ceilalţi. Ne imaginăm, totodată, că, cerând ajutor, există riscul să fim respinşi de ceilalţi (respingere socială). Iată de ce stăm mult pe gânduri până să cerem ajutorul cuiva.

ESTE RUŞINOS SĂ CERI AJUTOR?

De ce este uneori atât de complicat? Când ceri ajutor eşti lipsit de demnitate şi de libertate? Soumia, mama unor gemeni în vârstă de doi ani şi jumătate, ne-a spus ce simte cu ocazia unui atelier de parenting: „Ştiţi, cred că mi-ar fi ruşine să accept ajutorul cuiva la domiciliu. Asta ar însemna nu numai că nu sunt în stare să am un serviciu, ci şi că nu sunt în stare să am grijă de copiii mei... N-aş îndrăzni să le spun niciodată prietenelor mele că am nevoie de ajutor! Poate că nici soţul meu n-ar înţelege... Dacă cineva ar veni în vizită când persoana care mă ajută e la mine, n-aş şti cum să mă descurc!" Mai târziu a adăugat: „Am ajuns însă în situaţia în care nici nu mai îndrăznesc să mă uit în oglindă. În fiecare zi mă întreb dacă n-ar trebui să renunţ la unul dintre copii. Mama mi-a propus chiar s-o duc pe una dintre gemene la ea, la Paris, s-o crească ea". O astfel de propunere părea surprinzătoare şi cu toate acestea ea confirmă observaţiile făcute de antropologi apropo de culturile aşa-zis tradiţionale, în care părinţii erau ajutaţi de întreaga comunitate să-şi crească copiii! Aceştia au fost numiţi „susţinători în creşterea copilului". Mama Soumiei provenea, de altfel, dintr-o cultură diferită, mai comunitară, în care părea mai firesc să împărţi cu alţii dificila sarcină de părinte. Faptul că eşti stresat, epuizat, anxios, deprimat poate fi un semnal că trebuie să te gândeşti în mod echilibrat la resursele de care dispui şi la exigenţele situaţiei.

A apărut în: 2021-03

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro