Ghid complet împotriva diabetului :. Richard K. Bernstein :. Polirom :. Editura Adevăr Divin (Detalii)

Diagnosticat el însuşi cu diabet la o vârstă fragedă, dr. Richard K. Bernstein propune un ghid accesibil şi detaliat al metodei sale revoluţionare de a menţine glicemia diabeticilor în limite normale, ajutându-i astfel să evite sau să elimine complicaţiile pe termen lung ale bolii.

Autor: Richard K. Bernstein

Editura: Polirom

Colecţia: HEXAGON. Sănătate, dietetică

Afişat de 22123 ori.

Cotaţie articol: Nespecificat (0/5; 0 voturi)
Neinspirat	Mediocru	Mediu	Bun	Excelent

	•Preţ raft:	59.96 RON

	•Reducere:	10%
	•Preţ site:	53.96 RON *
	Momentan indisponibil(ă)! În prezent nu cunoaştem dacă şi când acest produs va fi în stocul nostru. Puteţi însă să faceţi precomandă şi astfel veţi fi anunţat(ă) atunci când acesta devine disponibil. Pentru aceasta trebuie să fiţi autentificat(ă).

Contact

Descriere

Cuprins

Fragmente

Condiţii de livrare

   Este într-adevăr un cerc vicios. Dar observaţi că grăsimea în cauză nu este grăsimea alimentară.
    Trigliceridele se află permanent în fluxul sangvin într-o anumită concentraţie. Nivelurile ridicate de trigliceride nu sunt neapărat rezultatul unui aport de grăsimi alimentare, ci al consumului de carbohidraţi şi al grăsimii corporale existente. (Vom discuta mai multe despre carbohidraţi, grăsime şi rezistenţă la insulină în capitolul 9, „Grupele alimentare de bază".) În realitate, vinovatul este un anumit tip de grăsime corporală. Obezitatea viscerală este o formă de obezitate în care un anumit tip de grăsime este concentrat în jurul părţii mediane a corpului, mai ales în jurul intestinelor (viscere). Un bărbat care suferă de obezitate viscerală are circumferinţa taliei mai mare decât a şoldurilor. O femeie care suferă de obezitate viscerală are o talie de cel puţin 80% din circumferinţa şoldurilor. Toate persoanele obeze şi în special cele cu obezitate viscerală sunt rezistente la insulină. În cele din urmă, cei care nu pot produce destulă insulină suplimentară pentru a-şi menţine glicemia normală devin diabetici.
    Deşi tratamentul are multe elemente similare – şi multe dintre efectele adverse ale hiperglicemiei sunt identice –, diabetul de tip 2 diferă de cel de tip 1 în multe privinţe importante.
    Debutul diabetului de tip 2 este mai lent şi mai discret, dar chiar şi în primele lui faze valorile anormale ale glicemiei, deşi nu foarte ridicate, pot afecta nervii, vasele de sânge, inima, ochii şi altele. Diabetul de tip 2 este adesea denumit ucigaşul tăcut, iar nu rareori este descoperit printr-una dintre complicaţiile sale, precum hipertensiunea, afecţiunile oculare sau infecţiile recurente.
    Diabetul de tip 2 este, la început, o boală mai puţin gravă – pacienţii nu se transformă în apă cu zahăr şi nu mor în câteva luni de zile. Cu toate acestea, tipul 2 poate fi mult mai insidios, prin glicemia – cronic, dar mai puţin alarmant – ridicată. Deoarece afectează atât de mulţi oameni, diabetul de tip 2 cauzează, probabil, mai multe atacuri de cord, atacuri cerebrale şi amputaţii decât forma mai gravă, diabetul de tip 1. Tipul 2 este o cauză majoră a hipertensiunii, afecţiunii cardiace, insuficienţei renale, orbirii şi disfuncţiei erectile. Nu există nicio îndoială că aceste complicaţii serioase ale diabetului de tip 2 ajung să progreseze, deoarece boala este la început mai blândă şi, de aceea, netratată sau tratată necorespunzător.
    Persoanele cu diabet de tip 2 încă produc insulină şi multe dintre ele nu vor avea niciodată nevoie să-şi injecteze insulină pentru a supravieţui, deşi, dacă boala este tratată necorespunzător, în cele din urmă îşi vor epuiza celulele beta pancreatice şi vor avea nevoie de injecţii cu insulină. Din cauza rezistenţei lor la acţiunea insulinei de reducere a glicemiei (dar nu la acţiunea ei de producere de grăsime), mulţi diabetici de tip 2 supraponderali produc, în realitate, mai multă insulină decât nondiabeticii slabi.

GLICEMIA: NONDIABETICI VERSUS DIABETICI

    Întrucât hiperglicemia este trăsătura specifică a diabetului şi cauza tuturor complicaţiilor de durată ale bolii, e important să discutăm despre originea glucozei serice şi despre cum este sau nu este utilizată de organism.
    Sursele noastre alimentare de glucoză sunt carbohidraţii şi proteinele. Un motiv pentru care ne place gustul zahărului – o formă simplă de carbohidrat – este că stimulează în creier secreţia de neurotransmiţători (în primul rând serotonina) care reduc anxietatea şi pot induce un sentiment de bine sau chiar de euforie. De aceea, carbohidraţii pot crea dependenţă persoanelor al căror creier produce niveluri inadecvate de sau este lipsit de sensibilitate la aceşti neurotransmiţători, mesagerii chimici prin care creierul comunică cu sine sau cu restul organismului. Când nivelul glicemiei este scăzut, ficatul, rinichii şi intestinele pot, printr-un proces pe care îl vom discuta curând, să transforme proteinele în glucoză, dar foarte încet şi ineficient. Organismul nu poate converti glucoza înapoi în proteine, nici grăsimea în zahăr. Celulele adipoase pot totuşi transforma, cu ajutorul insulinei, glucoza în grăsime saturată.
    Gustul proteinelor nu ne place atât de mult precum cel al carbohidraţilor – ar fi foarte neobişnuit ca un copil să ţopăie într-un magazin alimentar şi să-şi roage mama să-i cumpere carne sau peşte în loc de prăjituri. Proteinele alimentare au un efect de tip glucoză mai lent şi mai redus pe care, după cum veţi vedea, noi, diabeticii, îl putem folosi în avantajul nostru pentru normalizarea glicemiei.

Nondiabeticul

În cazul nondiabeticului care nu a consumat alimente, şi chiar la majoritatea celor cu diabet de tip 2, pancreasul secretă permanent un nivel constant şi scăzut de insulină. Acest nivel de referinţă sau bazal de insulină împiedică ficatul, rinichii şi intestinele să transforme în mod inadecvat proteinele organice (din muşchi şi organe vitale) în glucoză şi, prin aceasta, să crească glicemia, un proces cunoscut sub numele gluconeogeneză. De regulă, persoanele fără diabet menţin perfect glicemia într-un interval restrâns – de obicei între 70 şi 95 mg/dl (miligrame per decilitru), majoritatea oamenilor oscilând în jurul valorii de 83 mg/dl. Uneori, acest interval se poate extinde în sus sau în jos – până la 160 mg/dl sau până la 65 mg/dl –, dar, în general, la nondiabetici astfel de oscilaţii sunt rare.
Veţi observa că, în anumite lucrări despre diabet, „normal" poate fi definit ca 60-120 mg/dl sau chiar 140 mg/dl. Acest „normal" este cu totul relativ. Niciun nondiabetic nu va avea un nivel al glicemiei de 140 mg/dl decât după ce va consuma mulţi carbohidraţi. „Normal" în acest caz are legătură mai degrabă cu ceea ce medicul obişnuit consideră „rentabil" de tratat. întrucât o glicemie postprandială mai mică de 140 mg/dl nu este clasificată drept diabet.

A apărut în: 2018-05

Fii primul care îşi spune opinia!

e-Mail-ul dvs.

Numele dvs.

Mesajul:

	Bun venit! ( Autentificare \| Înregistrare )

www.FotoMars.ro