„Iubirea și sexualitatea
– rădăcini ale destinului omenesc”
Iubirea și sexul nu
sunt „invenții” umane, ci ne sunt date, deja, ne sunt scrise
în gene, sunt rădăcini ale destinului nostru și,
în consecință, nu ne putem sustrage trăirii și
manifestării lor. Măcar o dată în viață fiecare ființă
este atinsă de aripa dulce a lui Cupidon, care face inima să tresalte și
gândul să alerge necontenit către un iubit sau o iubită. De-a lungul vieții
fiecare om se confruntă cu trezirea și cu manifestarea
puternicului instinct sexual, în același timp, prin
care viața însăși tresaltă,
pregătită fiind să creeze prin noi oameni care duc viața
mai departe, sublimând-o, crescând-o, îmbunătățind-o.
Combinațiile genetice mereu noi perfecționează
parcă trăsăturile ființelor, așa
încât oamenii devin în timp mai frumoși, mai armonioși,
poate chiar mai sănătoși, în vreme ce
psihologia lor se diversifică și sub impactul
educației și al
trăsăturilor dobândite.
Chiar dacă iubirea e în visele fiecărui om de pe
Pământ și, se pare, o nevoie fundamentală a
sufletului, iar sexualitatea se impune și ea ca nevoie
a trupului și a sufletului, faptul că sunt atât de obișnuite
cum îi sunt unui om mâinile sau picioarele, nu ne sunt cunoscute în aspectele
lor cele mai subtile.
Sexul este recunoscut ca cel mai puternic
instinct al ființelor vii, vehicul al informației
care poartă viața. Cu alte cuvinte, ne este scris să ducem viața
mai departe și natura a găsit o cale tulburătoare pentru ca
noi să nu ne putem sustrage acestei „misiuni”: plăcerea, exprimarea dragostei
pentru altă persoană, regăsirea de sine, conștiența
de sine, exprimarea emoțiilor frumoase,
sublimarea și accesul ființei
în imperiul trăirilor sublime. Iubirea, pe de altă parte, a trezit în sufletul
omenesc idealuri înalte, cel mai înalt dintre toate fiind setea lui de divin și
exprimarea celor mai frumoase trăiri în relația
cu tot ce-i viu. Iubirea ne este destin și încă unul
atât de măreț! Ne este destinat să cunoaștem
o mulțime de forme de iubire și,
într-un fel sau altul, în orice stare a conștiinței
am fi, nu trecem prin această viață fără să simțim
dulcele ei fior, dulcea ei mângâiere, dulcea ei amărăciune, dulcea ei sfâșiere
și izbânda ei. Până și
cele mai primitive conștiințe
au parte de alintul dragostei, până și prin ele
curge ambrozia luminii ei, până și frunzele, și
florile, și animalele, pe care le credeam inferioare
nouă, se manifestă cu iubire în diferite împrejurări, anulându-ne
superioritatea și îngâmfarea.
Iubirea face dintr-un câine o ființă
sensibilă, care veghează pe mormântul stăpânului său și
nu mai pleacă de acolo până ce moare el însuși.
Există un film celebru, „Câinele” se numește: ar trebui
să-l vedeți și să știți
că acel câine există în nenumărate exemplare în lumea aceasta. Ar fi bine să
observăm că animalele, păsările, plantele, florile, toate ființele
vii manifestă iubirea, sensibilitatea și frumusețea
lăuntrică, unele dintre ele mai presus de ceea ce poate omul să imagineze.
Iubirea ne face și pe noi să fim oamenii care n-am știut
vreodată că am putea fi, să ne dedicăm total lui Dumnezeu, să ne dedicăm
complet altei ființe, să ne sacrificăm pe
noi înșine pentru un copil, pentru o femeie sau
pentru un bărbat, pentru un părinte sau pentru un prieten. Iubirea, această
energie care curge subtil prin ființele vii, se ivește
în interiorul nostru ca bucurie de a privi o floare, de a o îngriji, de a o alina,
ca putere de a admira frumusețile naturii,
ca dragoste pentru copii, ca bucurie de a crea, ca inteligență,
ca înțelepciune, ca forță
creatoare și, mai ales, ca emoție
profundă, care leagă bărbatul de femeie și femeia de
bărbat.
Ce este această putere miraculoasă care ia
atâtea chipuri în interiorul nostru și ne face s-o
manifestăm fără să fim conștienți
măcar că asta facem, dar să gustăm trăirea ce ne parvine prin ea? Cum se poate
ca ceva ce nu se vede și nu se poate atinge
prin nici un simț fizic să aibă atâta putere încât să se
manifeste prin toate simțurile, prin
corp, prin suflet, prin minte, prin tot ce suntem noi și,
dacă nu-i simțim prezența,
dacă n-o mai percepem și nu ne mai inundă
lăuntric cum se face că ne simțim fără viață?
Nu cumva iubirea e mult mai mult decât am știut,
decât am înțeles, nu cumva n-o înțelegem
tocmai pentru că ne este prea aproape, în trup, în sânge, în suflet, în
adâncurile ființei, în aspirații
și-n speranțe,
în vise și-n nădejde? Ființa
umană suferă de un fel de „sindrom al obișnuitului, un
sindrom al familiarului”, pe care Iisus l-a ilustrat prin parabola în care ne
spune că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Asta
înseamnă că avem o dificultate înnăscută de a percepe extraordinarul / divinul
din „apropiere”, iar iubirea și sexualitatea
ne sunt atât de apropiate, sunt atât de profund scrise în noi încât tocmai de
aceea nu le recunoaștem esența
divină. Parfumul iubirii și al sexualității,
coborât din ceruri, ne învăluie și ne dezvăluie,
se dezvăluie, în același timp, la limita
dintre conștiența și
inconștiența noastră și
de aceea le prețuim la limită, chiar dacă le căutăm cu
îndărătnicie și cu insistență.
Ceva ne scapă în legătură cu aceste energii
fantastice, iar acest ceva pare a fi tocmai esența
divină pe care n-o putem surprinde mai mult decât între clipe și-n
clipe, ceva ne face să le banalizăm și să le dăm,
ori să le „vindem” pentru siguranță și
confort, pentru bani, pentru poziții sociale,
pentru diferite motivații omenești,
să punem toate acestea mai presus de grația și
binecuvântarea de a le trăi la cel mai înalt nivel posibil. Și-n
privința iubirii și
a sexualității Egoul omenesc își
revendică puterea, poate mai ales aici lupta lui cu Dumnezeu e mai cutremurătoare:
mintea separă iubirea de sex și-n acest fel
omul pare să rămână prizonier al voluptății, al seducției
și al simțurilor
apropiate de trup, împiedicând sau surpând astfel pătrunderea energiei divine și
a conștienței în
planurile fizice. Iubirea nu e un discurs omenesc, cât mai degrabă unul divin,
o energie care curge și se imprimă în
fiecare celulă, ne umple și ne acoperă
cu trena ei de lumină, dar nu fără a o chema, a o accepta și
a o visa, nu fără a-i spune „da”, nu fără a ne abandona ei. Rezistența
omului la iubire e mai puternică decât el însuși
știe, dar consecința
ei este materializată în suferință, eșec,
în azvârlirea lui printre relații
nesemnificative sau în unele nefericite, în exacerbarea miturilor seducției
și ale sexualității
la întâmplare și, în esență,
în perpetuarea inconștienței
umane, care ne ține captivi și
ne împiedică evoluția spirituală.
Despre unele dintre aspectele tainice ale
iubirii și ale sexualității
puteți citi în cartea de față,
despre relația dintre corp, emoții
și gânduri, despre necesitatea de a învăța
iubirea și a readuce în obișnuința
percepției relația firească
dintre iubire și sex. Academicianul Ovidiu Bojor vă poartă
prin imperiul istoriei plantelor, ele însele „ființe
vii”, prietene ale oamenilor și vindecătoare
ale unora dintre cele mai sensibile părți ale ființei:
trupul său, adică partea prin care se manifestă spiritul, sufletul și
mintea omului. Veți găsi aici indicii și
remedii, rețete și soluții
pentru disfuncțiile sexuale, precum impotența,
frigiditatea, ejacularea precoce sau alte boli ale organelor genitale (și
nu doar ale lor), precum și referințe
despre psihologia, spiritualitatea și
sensibilitatea umană. Veți cunoaște
mai bine plantele, deopotrivă afrodiziace și
anafrodiziace, pe cele care nu trebuie consumate sau pe cele care trebuie
consumate cu chibzuință, căci „doctorul
divin” le-a conceput pe multe dintre ele ca medicamente, prevăzând – parcă –
posibilitatea ca omul să se abată de la legile divine prin necunoaștere,
neînțelegere, inconștiență
și cine mai știe
prin ce alte mijloace. Soluțiile,
remediile, rețetele, elixirele și
informațiile despre plante și
acțiunea lor vindecătoare sunt documentate științific
și la fel este documentat capitolul semnat tot
de acad. Ovidiu Bojor despre „Fiziologia și psihologia
vieții sexuale”. Perspectiva spirituală, semnată
de mine, este mai degrabă rodul „observației” făcută
prin prisma experienței spirituale, a
căutărilor în domeniul spiritual și al percepției
subiective. Avem aici o pledoarie pentru iubire și
pentru refacerea legăturii firești între
iubire și sexualitate, a cărei pierdere a creat un om
atașat excesiv de lumea materială și
de voluptățile ei. Sigur că istoria consemnează
biblioteci întregi care s-au scris despre iubire și
sexualitate, dar asta nu înseamnă că avem o cunoaștere
absolută în privința acestor aspecte tulburătoare
ale ființei, ba aș îndrăzni să
spun – bazându-mă pe intuiție – că lumea
va cunoaște taine incredibile ale iubirii și
ale sexualității în viitor, când ele vor fi cercetate cu
adevărat chiar în mediul în care se întâmplă: viața
oamenilor care le trăiesc. Mediul natural este un laborator unic, în el se
petrec experiențele cu întreaga sinceritate, în el totul se
desfășoară dincolo de planuri și
strategii, dincolo de Eul nostru adesea, și de aceea
cred că, doar studiind iubirea și sexualitatea
în mediul lor, le vom înțelege la alt
nivel și vom putea inspira generațiile
viitoare să se ridice mai mult și mai puternic
din corporalitate și inocență
sau teribilism în esența divină a energiilor
care perpetuează viața, o sprijină și-o
motivează.
Fie să vă găsiți
leacul fizic, sufletesc sau spiritual și iubirea să
vă fie călăuză și trăire!
Cu iubire pentru dumneavoastră,
Maria Timuc
|