pag. 21-22
Există o mulțime de virusuri
pe această planetă. Estimările arată că Pământul conține 10 la puterea
31 virusuri, adică 10 urmat de 31 de zerouri. Tehnic vorbind (pentru cei
care țin la precizie), aceasta înseamnă undeva între un nonilion și un
decilion (deși, dacă spuneți catralioane sunteți destul de aproape). In
esență, o grămadă. Și există o mulțime de tipuri diferite. în fiecare
200 litri de apă (conținutul unei cisterne obișnuite) sunt prezente în
jur de 5000 de genotipuri virale diferite. Există virusuri în cele mai
reci și mai ostile părți ale acestei planete și în interiorul unor
izvoare fierbinți. Există virusuri la mare altitudine în atmosferă și în
adâncurile pământului. Trăiesc pe culmile munților și în străfundurile
oceanului. Și, uneori, călătoresc chiar și în spațiu. Fac parte din
viața de pe această planetă, nu avem cum să le evităm.
Spre deosebire de bacterii, virusurile nu au nucleu și perete
celular. Reprezintă viața redusă la minimum, având o simplitate
structurală rafinată. Deși există numeroase tipuri, în general, un virus
este un lanț de ADN sau ARN înconjurat de un poliedru de o eleganță
matematică, numit capsidă, a cărui formă este specifică virusului
respectiv. în cazul virusurilor încapsulate, capsida este înconjurată de
una sau de mai multe straturi proteice. Această structură simplificată
le face să difere de bacterii, de exemplu, fără a fi însă mai puțin vii.
Sunt o formă unică de viață (dar acesta nu este un motiv pentru a le
discrimina). Seamănă foarte mult cu semințele (sau cu sporii): nu cresc
decât atunci când găsesc solul potrivit în care să se dezvolte. Și, la
fel ca semințele, chiar dacă în stare de suspensie, monitorizează
constant lumea exterioară.
Suprafața stratului proteic viral este acoperită cu receptori,
tipuri specifice de organe senzoriale, care le transmit virusurilor
informații despre mediul înconjurător. Virusurile utilizează aceste
organe senzoriale rafinate pentru a analiza mediul în care se află și
pentru a putea să găsească celulele cele mai potrivite. După cum
comentează medicul și cercetătorul Frank Ryan:
Virusurile au un tip de senzație care ar putea fi clasificată
drept un intermediar între un simț olfactiv sau unul tactil
rudimentar... Dispun de o modalitate de a detecta compoziția chimică a
suprafețelor celulelor... Acest fapt conferă virusului capacitatea cea
mai rafinată de a percepe suprafețele celulare adecvate [permițându-i
să-și găsească celula-gazdă unică]. Le recunoaște printr-o percepție a
chimiei suprafeței tridimensionale.
Virusurile au o capacitate extrem de sofisticată de a percepe mediul
înconjurător, de a determina natura acestuia, de a găsi organisme
celulare în care se pot reproduce cu cea mai mare ușurință și de a
stimula apoi organismele în care se află celulele respective, cu scopul
de a răspândi virusurile la noi gazde. Și se pricep foarte bine la
supraviețuire. Pot analiza natura reacției imunitare care le
contracarează și se pot modifica - sau pot modifica sistemul imunitar al
gazdei - pentru a o evita. Pot gândi, conform oricărei definiții utile a
termenului, adică pot analiza informațiile primite, creând noi
comportamente pe baza semnificației determinate a respectivelor aporturi
informaționale.
Virusurile sunt clasificate în diverse feluri: în funcție de mărime
sau de formă, de prezența sau de absența unei capsule izolatoare (nu
toate au una), dacă sunt compuse din ADN sau din ARN (și, în funcție de
aceasta, dacă au un lanț unic sau dublu, un sens pozitiv sau negativ),
în funcție de tipul structurii proteinei și de maniera de reproducere.
Virusurile bazate pe ADN sunt destul de solide ca virusuri deoarece au
un fel de mecanism de ”verificare a reproducerii”, care le lipsește
virusurilor ARN. Aceasta înseamnă că, atunci când un virus ADN se
instalează într-o celulă-gazdă, folosește o buclă de feedback biologic
pentru a se asigura că replicile sale sunt de o acuratețe rezonabilă.
Spre deosebire de el, un virus ARN nu poate face acest lucru. Tinde să
producă o mulțime de replici care variază, uneori semnificativ, de
original. Unele dintre aceste diferențe de replicare sunt inițiate
intenționat de virusuri ARN pentru a-și mări variația genetică și, prin
urmare, gradul de supraviețuire în interiorul gazdei. Din acest motiv,
deși deseori este posibil să se găsească un vaccin de durată pentru un
virus ADN, este foarte dificil, dacă nu imposibil, să se creeze unul
pentru virusurile bazate pe ARN. Acest aspect face ca virusurile ARN să
fie foarte greu de tratat cu produse farmaceutice; ca și bacteriile,
încep să creeze soluții pentru medicamentele sintetice în momentul în
care întâlnesc unul. Indiciile arată că rata de mutație a virusului
hepatitei C, de exemplu, se accelerează ca reacție la terapia cu
interferon și ribavirin, la fel ca modificarea care survine în cazul
bacteriilor în prezența... |