Enigmele dezvăluite ale fantomelor de la Trianon

pag. 26-27

...pe ea. Am presupus că desenează și că și-a adus cu ea chevaletul. Părea că face un studiu al copacilor, căci aceștia erau foarte aproape, iar altceva nu mai era de desenat.
Ne-a zărit, iar când am trecut prin partea ei stângă, s-a întors și ne-a privit direct. Nu avea un chip tânăr și, deși era drăguță, nu m-a atras. Purta o pălărie albă, umbroasă, așezată peste un păr blond, bogat, care îi încadra fruntea. Avea o rochie ușoară, de vară și era acoperită pe umeri de o eșarfă, care avea o dungă subțire de culoare verde sau aurie aproape de margine, ceea ce mi-a indicat că eșarfa era peste și nu cusută de corsajul rochiei, ce era decoltată. Rochia urma linia taliei și era foarte înfoiată la nivelul fustei, care părea să fie scurtă. Aș fi crezut că este turistă, dacă rochia nu ar fi fost de modă veche și cam neobișnuită (deși femeile purtau corsaje și eșarfe în acea vară). M-am uitat direct la ea, însă o senzație greu de descris m-a făcut să-mi întorc privirea, simțindu-mă deranjată de prezența ei acolo.
Am urcat scările până la peluză, impresia mea fiind că ele porneau direct din grădina în stil englezesc. începusem să am senzația că mă aflu într-un vis - liniștea și apăsarea deveniseră foarte nefirești. Am zărit-o din nou pe acea doamnă, însă de data asta din spate și am observat că eșarfa ei era de un verde pal. A fost o ușurare pentru mine că domnișoara Jourdain nu a propus să o întrebăm dacă puteam intra în casă de pe acea latură.
Am traversat peluza către colțul dinspre sud-vest și am aruncat o privire în Curtea de Onoare, apoi ne-am întors și, văzând că una dintre lungile ferestre care dădeau spre grădina în stil franțuzesc nu avea obloanele trase, ne-am îndreptat către ea, când am fost întrerupte. Peluza cotea în unghi drept, trecând prin fața a ceea ce părea a fi o a doua casă. Ușa acesteia s-a deschis brusc, iar pe peluză a pășit un tânăr, care a trântit ușa în urma lui.
Tânărul avea costumația elegantă a unui valet, însă nu purta livrea și ne-a strigat, spunându-ne că intrarea în casă era prin Curtea de Onoare, oferindu-se să ne arate drumul roată, prin spatele casei, până acolo. Părea amuzat și curios în același timp, cât a mers alături de noi prin grădina în stil franțuzesc, până am ajuns la o intrare dinspre drumul din fața casei. Am ajuns destul de aproape de prima alee pe care apucaserăm, ceea ce m-a făcut să mă întreb de ce acei oficiali, pe care noi i-am numit grădinari, nu ne-au îndrumat să mergem înapoi, ci ne-au spus să mergem înainte.
Când eram în holul de la intrarea din față, am fost nevoite să așteptăm să treacă un alai vesel de nuntă. Oamenii mergeau braț la braț într-o lungă procesiune prin camere, iar noi eram în spate - prea departe de ghid ca să auzim tot ceea ce povestea el. Eram foarte interesate și ne simțeam din nou pline de vioiciune.
După ce am ieșit din Curtea de Onoare, am luat o trăsură și ne-am întors la Hotel des Reservoirs din Versailles, unde am servit un ceai2; însă niciuna dintre noi nu avea chef de vorbă și nu a menționat vreunul dintre evenimentele după-amiezii. După ceai, am mers din nou la gară, uitându-ne din mers după terenul de tenis.
Pe drumul de întoarcere spre Paris, soarele ce asfințea a țâșnit, în sfârșit, de sub nori, scăldând pădurile îndepărtate ale Versailles-ului într-o lumină incandescentă - fortăreața Valerien ivindu-se în fața acestui purpuriu intens. Din nou și din nou îmi revenea gândul: era adevărat că Maria Antoaneta își petrecea mult timp la Trianon și că îl văzuse pentru ultima oară cu mult timp înainte de călătoria ei fatală la Paris, însoțită de mulțime?
Timp de o săptămână întreagă nu am făcut deloc aluzie la acea după-amiază și nici nu m-am gândit la ea, până când am început să pun pe hârtie o descriere a drumețiilor noastre din săptămâna care trecuse. Pe măsură ce episoadele îmi reveneau în memorie unul câte unul, aceeași senzație apăsătoare și nefirească de vis m-a cuprins atât de puternic, încât m-am oprit din scris și am întrebat-o pe domnișoara Jourdain: ”Crezi că Micul Trianon este bântuit?” Răspunsul ei a fost prompt: ”Da, cred.”
Am întrebat-o unde a simțit aceasta, iar ea mi-a răspuns: ”în grădină, unde i-am întâlnit pe cei doi bărbați, dar nu numai acolo.” Apoi a descris starea de depresie și de anxietate care o cuprinsese în același loc în care m-a cuprins și pe mine și cum a încercat să nu lase să se vadă. Vorbind despre asta, am privit...