pag. 11-12
Dependentul
— Ce are cu adevărat importanță pentru tine? Gândește-te bine. Nu da
răspunsuri automate. Nu lăsa sintagmele sociale să-ți joace feste. Nu
te lăsa jucat pe sfori. Ești om, nu ești paiață.
— Ba, asta e! Exact asta e! Cred că toți suntem niște păpuși pe
sfori. Și mânuitorii noștri sunt invizibili! Asta e, că noi credem că
putem alege ce să facem, încotro s-o apucăm, când colo... suntem trași,
împinși în cu totul alte direcții...
— Asta pentru că n-avem puterea de-a ne desprinde din sfori.
Sforarii există atât cât să ne construim noi puterea de a merge singuri,
fără ajutorul lor.
— Ca Pinocchio?
— Nu. Pinocchio a fost o excepție. El a primit Viața dinainte de-a
fi prins în mreaja sforilor. Mai bine întreabă-te: ce făceai când te-ai
simțit tu bine, când ai simțit o bucurie deplină, când ai simțit că
nu-ți lipsește nimic? Și nu, nu-mi da răspunsul că făceai dragoste! Asta
implică o altă persoană.
Când te-ai simțit tu bine cu tine, doar tu cu tine? Când te-ai
simțit întreg, când te-ai simțit complet? Când a fost lumea rotundă
pentru tine?
— Nu știu ce spui! Niciodată!
— încă n-ai trăit acest moment?... Ok, dar crezi că e posibil? Crezi
că poți să te simți așa fără să stai atârnat de o altă persoană?
Povestea asta cu jumătățile care trebuie să se întâlnească pentru că
doar așa viața fiecăreia dintre ele va avea sens și le va aduce
fericirea este valabilă (poate) pentru unii. Nu trebuie să te simți
jenat sau inferior sau mai știu eu cum pentru că tu nu ești la fel cu
ceilalți ”norocoși” care și-au găsit jumătatea. Poate că norocul tău
este să te găsești pe tine, întreg. După aceea, vei putea atrage un alt
întreg. Nu o jumătate. Un întreg nu poartă în spinare un alt întreg, nu
trage în sanie, nu plimbă cu roaba o jumătate dependentă de virgula
dintre el și ea.
— Ce vorbești tu? Nu-nțelegi că fără ea sunt distrus?
— Știi, e ok să fii întreg. Nu e o rușine. Orice ți-ar spune lumea.
Asta dacă nu cumva vrei să trăiască lumea viața ta, iar tu să privești
din sală, ca la cinema. Atunci, da, ești doar o păpușă.
— Ea m-a făcut să fiu așa!
— Dependența este stimulată și se predă la toate vârstele, în toate
colțurile (filozofice ale) lumii. Ai învățat să fii dependent de când
te-ai născut. Nu ea te-a învățat. Te-au învățat alții mult înaintea ei.
Te învață familia, te învață lumea cu ale sale reguli și modele.
Dependența se opune iubirii și autenticei compasiuni. O compasiune
exprimată doar din rațiune, pentru că știi că trebuie să ai îngăduință,
că trebuie să înțelegi, să nu judeci, că trebuie să ajuți, dacă poți...
asta nu e o compasiune naturală, autentică. Când se manifestă natural,
compasiunea nu stă pe gânduri, acționează.
Dependența implică frica de pierdere, stimulează posesivitatea și
agresiunea. Dacă pierzi ceea ce-ți place, ce-ți aduce plăcerea, suferi,
nu? Și tânjești să ai din nou, ba chiar ești capabil să faci orice
pentru-a avea din nou ceea ce ai pierdut. Și-uite așa rămâi în sfori.
— Aici cred că ai dreptate. Parc-aș fi dependent de-un drog. Dar e drogul fericirii mele, nu-nțelegi?
— O iubești cu adevărat?
— Ce-ntrebare mai e și asta? Bineînțeles!
— Atunci, poate că îți dorești să-i fie bine, să-i fie viața frumoasă, să se simtă bucuroasă, nu?
— Dar era bucuroasă cu mine! Asta nu înțeleg! Că nu mi-a spus niciodată până acum. |
Adevăr Divin
