„Am putea spune că magica noastră poveste de iubire a fost scrisă cu slove de aur pentru veșnicie. Acum și aici, noi trăim, de fapt, sub razele fierbinți și orbitoare ale Rostirii dumnezeiești, ce leagănă cuvintele ca pentru El (Dumnezeu), într-un mod malcom și dulce. Eternitatea Lui, ce ni s-a revelat adeseori prin iubire și ce ni se dezvăluie mai mereu, are savoarea unui buchet paradiziac ce adună în el atât toate florile din lume, cât și toate florile din Univers, iar noi ne hrănim din plin ființa cu această extatică savoare. Foamea noastră de Absolut ne-a adus în existențele noastre miracolul, care acum își poartă neîncetat pașii pe drumul plin de surprize și minunății al vieții noastre, ce începe să fie împlinită. Iar noi gustăm, mereu și mereu, sin savoarea nesfârșită și din foamea Lui (Dumnezeu).
Trăiri adolescentine și priviri pure, uneori stângace, alteori chiar cu scăpărări pline de emoție îmbătătoare, răsar în noi și, deși undeva în adâncul nostru se luptă uneori oștiri enigmatice, zâmbetul tău luminos și plin de fericire ne dă curaj pentru a nu înceta să ardem întocmai ca o torță ce are o flacără pură, orbitoare, extaziantă ce luminează chiar și în deșert. Focul pe care iubitul nostru l-a aprins sau îl aprinde în inimile noastre arde în văpăile sale îndoielile, ezitările ți teama, și lasă în urmă loc doar pentru expansiunea în nemărginire, pentru fericire neîncetat nuanțată, mereu înnoită și pentru un uimitor extaz.
O, copilele de noi, cât de nebune trebuie să fim, ca uneori să ne lăsăm amăgite de înșelătoarele sclipiri ale lumii fade și comune! Căci aici, noi ne pierdem de adoratul nostru și apoi plângem de dor și de lipsă, căci uneori trec ore și chiar zile până când el revine.
Cu toate acestea, atunci când el vine, ah, ah! - atunci el este pentru noi precum Luceafărul, fermecător, neobosit și exuberant. În unele clipe el ne apare ca fiind nemuritor precum Soarele cu avântul lui, cu tremurul înălțător, generator de emoție a regăsirii, ce face să țâșnească din ochii noști lacrimi de fericire, ce ni se rostogolesc pe obrajii radioși și netezi. Câtă dulceață există în această îmbrățișare a lui, ce nemuritoare clipă ni se dezvăluie, ce sentiment nesfârșit de iubire ne cuprinde, ce împlinire ni se arată!
Iartă-le, iubitule măreț, iubitelor tale pornirile lor de muritoare, căci moștenirea trecutului ce este ascunsă-n suflet le atrage uneori, când pe una, când pe cealaltă, către cele lumești. Când una, când cealaltă, când amândouă uită în astfel de clipe trecătoare de străfulgerările divine și îndrăznesc să spere să fie fericite, cu toate că râvnesc, de fapt, la cele banale și obișnuite, care apoi le fac să descopere dezamăgirea. Doar tu, iubirea noastră, știi că, de fapt, teama este cea care ne paralizează sau ne face să uităm esențialul ce trebuie să fie ținut mereu minte. Ajută-ne, te implorăm, să simțim permanența dumnezeiască și fă-ne să descoperim neîntârziat impermanența lumească, ce are tendița să ne acapareze atunci când vigilența noastră scade. Și fie ca, în mod preponderent, pe cea dintâi să o respirăm și să ne înfruptăm din ea, precum dintr-un vers dumnezeiesc de neuitat, ce este sădit în inimile și în sufletele noastre de copile.
Iar tu, iubita mea cea dulce, trăiești din ce în ce mai mult în mine ca o completare necesară a tot ceea ce sunt și aspir să fiu, ca o plămadă înălțătoare a ființei mele, ca o perfecționare a ceea ce a creat Dumnezeu de la începuturi și se revelează într-un mod paradiziac, divin, atât în mine, cât și prin mine.”
(fragment din capitolul „Slove de aur”)
|
Adevăr Divin
