Visele și viața

pag. 38-39

E.P. Ritmurile inconștientului corespund unei anumite ordini. Când cineva s-a pus în acord cu ritmul lăuntric al inconștientului, simte că lumea exterioară funcționează după aceleași ritmuri. Pentru individul care devine el însuși un reflex al ordinii cosmice, respectiv un centru de ordine și armonie, e ca și cum această armonie s-ar manifesta în mod egal în exterior. Acest lucru corespunde cu ceea ce citim în viețile sfinților, ale oamenilor sfinți din toate civilizațiile, din toate culturile. De pildă, înțeleptul ajunge în fața unui oraș și porțile lui se deschid. Astfel de lucruri se întâmplă! în pădure animalele se culcă la picioarele lui, copacii se apleacă în fața lui ca să le poată culege fructele. A fost oare traversarea Mării Roșii de către poporul evreu condus de Moise o sincronicitate? Se poate să fi fost, dacă e o realitate istorică, ceea ce e foarte posibil! Asemenea situații există, dar, fără îndoială, foarte rar atât de mari încât să afecteze un întreg popor. însă toate acestea trebuie observate îndeaproape, deoarece, dacă nu avem ochii deschiși, ele trec neobservate și găsim explicații raționalizante. în orice caz, indivizii pot trăi situații de acest gen.
J.P. Bineînțeles că în viața cotidiană, așa cum spune Etienne Perrot, lucrurile se petrec într-un mod mai puțin extraordinar decât în povestirile despre viețile sfinților sau despre personaje excepționale. Dar ce mi se pare foarte încurajator și interesant este faptul că, dacă fiecare dintre dumneavoastră, oricine ați fi, veți privi lucrurile din acest unghi, veți constata că viața cotidiană e plină de sincronicități.
H.G. Desigur.
J.P. Pentru a vă arăta mai bine despre ce vorbesc, am să vă redau o întâmplare: mi-a povestit-o un prieten, aici la radio, la France-Inter. E despre mama lui. Acum câteva zile, mama lui a deschis un sertar și a dat peste o scrisoare veche de zece ani de la fiica ei. Fata ei făcea la acea vreme studii de stomatologie și în scrisoare îi spunea: ”Mi se pare caraghios că voi face în această vară prima mea practică și că dentista pe care o voi înlocui o cheamă doamna Davier1. Că pe dentista o cheamă doamna Clește e genul de lucruri pe care nu le uiți, fiindcă sunt amuzante, nu-i așa? Ea a recitit cu oarecare emoție scrisoarea și și-a adus aminte de acea perioadă. Apoi a pus-o în sertar, l-a închis, a coborât la parter și a deschis televizorul. Se prezenta un joc în care trebuia să recunoști oameni, documente fotografice etc. și la una din întrebări ce răspuns a apărut pe ecran? ”Doamna Davier, dentistă”. Cred că e, într-adevăr, un exemplu tipic de sincronicitate.
H.G. Am putea numi câteodată sincronicitatea mult mai simplu, și anume o coincidență exagerată! Ar trebui să vă relatez aici o întâmplare, dar, de această dată, nu eu voi fi cel care o va spune. E povestea pe care Jung o amintea frecvent elevilor săi pentru a le explica sau, mai exact, pentru a ilustra teoria sincronicității. Etienne Perrot o va povesti...
E.R. Povestea arată ce este sincronicitatea: o coincidență care are un sens. (Coincidența despre doamna Davier avea în mod sigur un sens. Dar pentru a-l afla, ar trebui să vorbim cu persoana care a trăit-o.) Povestea noastră este povestea făcătorului de ploaîe. Richard Wilhelm, care, așa cum am amintit, a tradus I Ching in germană, era misionar protestant în China, dar un misionar foarte deschis, foarte atent la tot ce se petrece și la toate aspectele civilizației chineze. în orașul în care se afla era secetă. Fiindcă seceta se agrava, taoiștii au ars bastonașe de tămâie pe altarul strămoșilor, catolicii au făcut procesiuni, protestanții au înălțat rugăciuni, dar totul a fost în zadar. Cerul rămânea complet senin. Autoritățile s-au reunit să se sfătuiască și au luat o decizie: ”Trebuie să-l aducem pe făcătorul de ploaie.” O delegație a plecat la drum și a străbătut câteva sute de kilometri până în locul unde trăia un om renumit pentru acest lucru. Omul a fost adus și notabilii l-au întâmpinat la poarta orașului. L-au primit cu toate onorurile datorate rangului său și l-au întrebat: ”De ce ați avea nevoie?” Iar el a răspuns: ”De o casă mică aproape de oraș în care să pot sta în liniște fără să fiu deranjat.” Nimeni nu a mai știut de el timp de două zile, iar în a treia zi au văzut formându-se pe cer un nor. Norul a crescut, cerul s-a întunecat și în cele din urmă a căzut din cer zăpadă, nu ploaie, ceea ce era complet neobișnuit pentru acel sezon.
Wilhelm întâlnea asemenea lucruri pentru prima oară și a avut reacția pe care ar fi avut-o orice bun etnolog sau jurnalist european. S-a dus la acest om și i-a spus: ”Sunt foarte interesat de ceea ce ați făcut. Aș vrea să vă întreb: cum ați reușit să faceți să cadă zăpada?”