Anatomia distructivității umane

pag. 114-115

...complexă și dificilă în cazul fiecărui individ — sau grup — este de a afla care este interacțiunea specifică dintre o anumită structură de caracter și o anumită structură socială. Abia în punctul acesta începe adevărata cercetare, care, altfel, va fi sufocată de presupunerea că situația este singurul factor care poate să explice comportamentul uman.

Teoria frustrare-agresivitate

Există multe alte studii de orientare behavioristă despre agresivitate; cu toate acestea, niciunul nu dezvoltă o teorie generală despre originile agresivității și violenței, cu excepția teoriei frustrare-agresivitate elaborate de J. Dollard et al. (1939), care pretinde să fi găsit cauzele întregii agresivități. Mai precis, că ”apariția comportamentului agresiv presupune existența frustrării și invers, existența frustrării duce întotdeauna la o formă de agresivitate” (J. Dollard et al., 1939). Doi ani mai târziu, unul dintre autori, N.E. Miller, a abandonat a doua parte a ipotezei, acceptând că frustrarea poate cauza un număr de tipuri diferite de reacție, agresivitatea fiind doar unul dintre acestea (N.E. Miller, 1941).
Această teorie a fost, după Buss, acceptată de practic toți psihologii, cu foarte puține excepții. Buss însuși ajunge la o concluzie critică: ”Accentul pe frustrare a condus la o nefericită ignorare a celorlalte clase mari de antecedente (stimuli nocivi), ca și la ignorarea agresivității ca răspuns instrumental. Frustrarea este doar unul dintre antecedentele agresivității, și nu cel mai puternic” (A. H. Buss, 1961).
Este imposibil să facem o analiză amănunțită a teoriei frustrare-agresivitate în cadrul acestei cărți din cauza întinderii literaturii care ar trebui tratate. Mă voi opri în cele ce urmează la câteva puncte esențiale.
Simplitatea formulării inițiale a teoriei este în mare măsură întunecată de ambiguitatea semnificației frustrării. Există, în fapt, două sensuri în care a fost înțeles acest termen: (a) întreruperea unei activități în desfășurare, îndreptată către un scop. (Un exemplu ar fi al băiatului aflat cu mâna în cutia cu fursecuri, când mama intră și îl face să se oprească; sau al unei persoane excitate sexual, întreruptă în timpul actului sexual.) (b) Frustrarea ca negare a unei pofte sau dorințe — ”privare”, conform lui Buss. (Exemple: băiatul care îi cere mamei un fursec și ea îl refuză; sau un bărbat care face avansuri unei femei și este respins.)
Un motiv pentru ambiguitatea termenului de ”frustrare” stă in faptul că Dollard et al. nu s-au exprimat cu claritatea necesară. Un alt motiv ar fi că termenul ”frustrare” este folosit în mod obișnuit în al doilea sens și că gândirea psihanalitică a contribuit, de asemenea, la această utilizare. (De exemplu, dorința de iubire a unui copil este ”frustrată” de către mama lui.)
In funcție de sensul frustrării, avem de-a face cu două teorii complet diferite. Frustrarea în primul sens ar fi destul de rară, deoarece este nevoie ca acțiunea dorită să fi început deja. Nu ar fi suficient de frecventă pentru a explica toată sau măcar o parte considerabilă a agresivității. In același timp, explicarea agresivi-tății ca rezultat al întreruperii unei activități ar putea fi singura parte solidă a teoriei. Noi date neurofiziologice ar putea avea o influență decisivă în a o confirma sau infirma.