Să vorbim despre moarte

pag. 40-41

...îmbătrânirea, ceea ce căutăm să înțelegem este mai puțin un proces natural, cât unul nenatural.
S-a dovedit că moștenirea genetică are surprinzător de puțină influență asupra longevității. James Vaupel, de la Institutul ”Max Planck” pentru Cercetări Demografice, din orașul german Rostock, observa că numai 3% din durata vieții unui om, prin comparație cu media, se explică prin longevitatea părinților săi. Dimpotrivă, până la 90% din înălțimea unei persoane este justificată de înălțimea părinților. Chiar și durata de viață a gemenilor identici poate varia substanțial: diferența tipică este mai mare de cincisprezece ani.
Dacă genele noastre justifică mai puțin decât ne-am imaginat, clasicul model uzură-și-ruptură explică poate mai mult decât ne-am fi așteptat. Leonid Gavrilov, cercetător la Universitatea din Chicago, susține că ființele umane cedează la fel cum toate sistemele complexe cedează: aleatoriu și treptat. Inginerii au descoperit mai demult că structurile simple, în general, nu îmbătrânesc. Ele funcționează corespunzător, până când o componentă critică cedează, după care totul moare instantaneu. O jucărie cu arc, de exemplu, funcționează bine până când o roată dințată ruginește, sau arcul se rupe, apoi nu mai funcționează deloc. Dar sistemele complexe - cum ar fi centralele energetice - trebuie să supraviețuiască și să funcționeze, în ciuda faptului că au mii de componente critice, potențial fragile. De aceea, inginerii proiectează aceste mașinării cu mai multe niveluri de redundanță: cu sisteme de rezervă și sisteme de rezervă pentru sistemele de rezervă. Poate că sistemul de rezervă nu este la fel de eficient cum este cel din linia întâi, dar îi permite mașinăriei să funcționeze în continuare, chiar dacă se acumulează și alte stricăciuni. Gavrilov afirmă că, în parametrii stabiliți de genele noastre, exact așa par să funcționeze și oamenii. Avem un rinichi în plus, un plămân în plus, un testicul sau ovar în plus, dinți în plus. ADN-ul din celulele noastre este frecvent deteriorat, în condiții normale, dar celulele noastre au câteva sisteme de reparare a ADN-ului. Dacă o genă importantă este deteriorată definitiv, de obicei există în apropiere alte copii ale genei. Și, dacă întreaga celulă moare, alte celule umplu locul lăsat gol.
Cu toate acestea, când în sistemul complex defectele se înmulțesc, vine un moment în care un singur defect în plus este suficient pentru a deteriora întregul, ducând la ceea ce numim fragilitatea sistemului. Li se întâmplă centralelor energetice, mașinilor și organizațiilor de mari dimensiuni. Și ni se întâmplă și nouă: până la urmă, o articulație în plus ni se strică, o arteră în plus ni se calcifiază. Nu mai avem sisteme de rezervă. Ne uzăm, până când nu mai avem cum să ne uzăm și mai mult.
Se întâmplă într-o paletă uluitoare de moduri. Părul încărunțește, de exemplu, pentru că, pur și simplu, se epuizează celulele de pigmentare, cele care-i dau culoare. Ciclul natural de viață al celulelor de pigmentare a scalpului este de numai câțiva ani. Ne bazăm pe celulele-stem aflate sub acestea, pentru a migra de jos în sus și a le înlocui. Treptat, însă, rezervorul de celule-stem se epuizează. Ca urmare, la vârsta de cincizeci de ani, în medie jumătate din părul oamenilor este cărunt.
în celulele pielii, mecanismele de eliminare a deșeurilor cedează treptat și reziduurile se acumulează în cheaguri de pigment unsuros, galben-cenușiu, cunoscut sub denumirea de lipofuscină. Acestea sunt petele de bătrânețe, care apar pe piele. Când lipofuscină se acumulează în glandele sudoripare, acestea nu mai pot funcționa, ceea ce ajută la înțelegerea motivului pentru care devenim susceptibili la insolație și suntem epuizați de căldură la vârstele înaintate.
Ochii se degradează din motive diverse. Lentila care e cristalinul este făcută din proteine extraordinar de durabile, dar compoziția lor chimică se modifică în timp, în sensul că elasticitatea li se diminuează - de unde și prezbitismul care apare la cei mai mulți oameni către vârsta de patruzeci de ani. Același proces și îngălbenește cristalinul treptat. Chiar și fără cataractă (acoperirea cu o albeață a cristalinului, ce apare odată cu vârsta, cu expunerea excesivă la ultraviolete, cu o valoare prea mare a colesterolului, cu diabetul și cu fumatul), cantitatea de lumină care ajunge la retina unui om sănătos de șaizeci de ani este numai o treime din aceea de la douăzeci de ani.