pag. 3-4
3 Ianuarie
Ea ne-a creat, așa că noi dansăm.
Privind la dansul nostru, ea surâde,
Ea râde fericită, pentru că noi dansăm.
Noi îi suntem odrasle, așa că noi dansăm.
Și dansul nostru este cea mai bună rugă ce i-o oferim.
Ea râde fericită, pentru că noi dansăm.
Suntem copiii ei, și trebuie să dansăm.
Și ea ar plânge de ar fi vreodată să uităm,
Și n-ar mai înceta să plângă.
Ea este mama pentru care noi dansăm.
De ne-ar uita, noi am pieri-ntr-o clipă.
Ea e zeița ce prin noi dansează.
Suntem copiii ei, și trebuie să dansăm.
Ea ne-a creat, așa că noi dansăm.
— Dansul pâinii al indienilor shawnee
Universul dansează atât în jurul nostru, cât și prin ființele
noastre. De ce uităm oare atât de ușor că este în natura noastră să
creștem și să ne transformăm mereu? Chiar șt atunci când stăm nemișcate
și tăcute, noi continuăm să respirăm, sângele ne curge fn continuare
prin vine, iar mintea ne zboară înainte și înapoi. Chiar și atunci când
viața noastră pare calmă, forțe lăuntrice ne împing mereu și iarăși, ne
impulsionează, împingându-ne către noi acțiuni și noi idei, precum și
către noi înțelegeri.
Atunci când suntem pe deplin angrenați în acest dans al vieții, abia
atunci o slăvim și onorăm cu adevărat pe marea Zeiță. După cum și-au
dat seama indienii shawnee, momentele în care ne arătăm cel mai mult
considerația față de mama universală, sunt cele în care luăm parte la
creativitatea sa. Viața ne zâmbește cel mai mult atunci când îi urmăm
spiritul de dans.
Fiecare din noi suntem atât dansul, cât și dansatorul, cât și zeița
dansului. Este în sarcina noastră, în atribuțiunea noastră, ca și
odrasle ale pământului, să dansăm cele mai frumoase dansuri cu putință,
dansuri compuse din infinitele momente ce ne alcătuiesc viața. Nu noi
controlăm decorul, circumstanțele; nu noi controlăm luminile; nu noi
controlăm costumele. Noi controlăm doar dansul, mișcarea în sine, modul
în care ne mișcăm prin viață. Iar această alegere o facem în fiecare
clipă. Și cea mai importantă alegere pe care o putem face este să trăim
plini de grație chiar în această clipă.
4 Ianuarie
Când mama e cuprinsă de mâhnire,
durerea ei e fără de sfârșit.
Pământul se usucă-n soare,
iar apele-i scănteietoare-au dispărut.
Totul e veșted. Vite pier de foame,
căci grâne nu-s. Nimic nu crește.
Până și zeii-s nevoiași,
și chiar și flacăra de pe altar se stinge.
La fel e și mâhnirea mamei, amară,
nesfârșită, după copilul ei pierdut.
— Imn homeric încheiat zeiței Demetra
Aceasta era noaptea tn care, în Grecia antică, se sărbătorea Haloa,
închinată zeiței mamă Demetra, și care marca suferința zeiței pentru
pierderea fiicei sale, Persefona, care purta și numele de Kore,
fecioara. Răpită de zeul lumii de sub pământ, Persefona lipsea vreme de
mai multe luni de la suprafața pământului. în tot acest răstimp, mama
ei, în durerea ei intensă, nu mai da oamenilor grâne și fructe.
în timpul iernii, resimțim lipsa căldurii și a luminii soarelui.
De-a lungul iernilor sufletelor noastre, ne simțim adesea departe de
fericire. Cu toate acestea, ciclurile vieții ne aduc înapoi primăvara,
iar viețile noastre vor redobândi și ele fericirea. Urmând exemplul
femeilor din Grecia antică, haideți ca începând cu această zi,
indiferent cât de înfrigurată ne-ar părea viața, să nu uităm că o nouă
primăvară va sosi din nou la momentul potrivit... |
Adevăr Divin
