Jurnal de călătorie

JURNAL DE CÃLÃTORIE permite cititorilor să descopere și să urmeze, alături de o femeie ieșită din comun, ținuturi și credințe necunoscute, dar și un destin neobișnuit.De-a lungul marilor călătorii prin enigmaticul Tibet, ALEXANDRA DAVID NEEL a purtat o asiduă corespondență cu soțul său, Philippe Neel. Demonul călătoriilor, adăugat la profunde diferențe de caracter, a separat aceste două ființe unite, totuși printr-o sinceră și indestructibilă prietenie care, vreme de patruzeci de ani, nu s-a stins niciodată.La marea lecție de curaj, de voință și de vigoare pe care Alexandra ne-o dă de-a lungul acestor pagini, nu se adaugă oare de asemenea, și o profundă mărturie de fidelitate și poate de dragoste?

Pekin, 14 ianuarie 1918

[...] Prea-scumpul meu, călugărul funcționar lama a venit adineauri să mă anunțe că plecarea este irevocabil fixată pe 23 ianua-rie și că trebuie să-mi fac bagajele. Mă obișnuisem cu ideea acestei plecări, și totuși am încercat o emoție neobișnuită, cum nu mi s-a mai întâmplat decât de încă două ori în viața mea, în timpul unor acțiuni care păreau absolut lipsite de importanță și care s-au dove-dit, dimpotrivă, decisive. O călătoare înnăscută ca mine nu se poate înspăimânta la ideea de a pleca în Koukou-nor, mai ales în tovărășia unor persoane cunoscute în condiții onorabile, bogate și care ocupă o funcție oficială. Prin intermediul Legației noastre am obținut o scrisoare al cărei ton este ușor imperativ și care impune tuturor călugărilor lama, superiori ai unor mănăstiri, oricare ar fi acestea, să mă primească, să mă ajute, să mă trateze cum se cuvine etc. Cel cu care voi pleca a văzut acea hârtie oficială valabilă pentru Mongolia și pentru întreaga regiune a Tibetului în care autoritatea Pekinului este încă respectată; prin urmare, nu pot să nu îl consider decât o gazdă amabilă. [...] Nu, nu mi-este teamă, emoția mea are cauze pe care nu le disting prea bine. Tibetul este un ținut diferit de oricare altul. Am pătruns în el și l-am părăsit pe drumul care trece printre vârfurile muntoase acoperite de zăpadă și iată-mă revenind pe cel al stepelor, Tchang-thang, cum li se spune acolo, al deșerturilor și al marilor lacuri. Ce îmi va spune oare acest deșert septentrional din Koukou-nor? Cred că îl voi iubi atât de mult, cine știe, poate chiar mai mult decât pe cel din sud, căzut acum sub autoritatea Angliei și locuit de oameni temători, prinși între spaima față de pontiful din Lhassa și cea față de sahibul din Gyantzé, care este, de fapt, rezident al provinciei din sudul Tibetului. De asemenea, voi fi mult mai liberă, căci chinezii nu sunt interesați să știe nici ce fac, nici unde mă duc. Regimul republican îi stimulează să se arate absolut civilizați, să lase oamenii să circule pretutindeni prin țara lor, așa cum fac ei înșiși în Europa sau în America, voi putea să studiez cărți, să vizitez în voie mănăstiri și să aflu tot atât de multe lucruri ca în Lhassa, rămânând în același timp în largul meu, fără nici o constrângere. Ceea ce nu mă va împiedica ca într-o zi, mai târziu, să întreprind acea excursie de care ți-am vorbit într-una din scrisorile mele, dar văd că deja mă hotărăsc s-o fac și va fi mult mai ușor decât mi-am imaginat.

De altfel plecarea mea oferă o soluție unei situații care devenea critică. Îmi era imposibil să rămân la Pekin sau în oricare alt oraș internațional al Chinei, date fiind resursele mele actuale, cotele de schimb valutar valabile acum și scumpetea vieții de aici. Pe de altă parte, nu știam nici unde să mă duc, mă gândisem la Japonia sau la Coreea, unde dificultățile rămâneau în mare măsură aceleași. Ce-mi rămânea atunci de făcut? Nu mă puteam gândi să mă întorc în India. Ce să fac acolo? Și cum aș fi făcut față cheltuielilor de călătorie? Nu-mi închipui, bineînțeles, că în Koukou-nor voi obține totul pe nimic, dar acolo se merge la piață cu mărunțiș și produsele locale se găsesc la prețuri scăzute, apoi, dacă trebuie să mă trezesc într-o zi fără resurse, prefer ca acest lucru să mi se întâmple mai degrabă în singurătate decât aiurea. Pe un munte sau în stepă se poate muri de foame în liniște. Un lama îmi vorbea în-tr-una din zilele trecute despre o eventualitate de această natură: ”Întâi începi meditația, îmi spunea el, și trece o zi, apoi două zile, trei zile și apoi te simți slăbit, nu-þi mai poți ține capul drept, corpul se moleșește, și atunci te culci și te gândești și privești în jurul tău, și mai trec încă vreo câteva zile, pe urmă nu mai miști, adormi…” M-am gândit adesea la cuvintele sale. La urma urmei, un asemenea sfârșit e foarte acceptabil. Dar să te afli la capătul resurselor într-un oraș, cu oameni care îți prezintă chitanța chiriei, cu servitori care vor bani pentru a face aprovizionarea, cu priviri suspicioase care ți se aruncă, ptiu! Ce oroare!…

[...] În Tibet, Afur se va afla în țara sa, vânzarea micului său bagaj va fi suficientă pentru procurarea celor necesare traiului într-o mănăstire. Am încetat să mă mai preocup atât de mult de mine însămi, mă gândesc, te rog să mă crezi, la ziua în care te-ai putea sătura să mă întreții la distanță și că această zi va fi sfârșitul. În singurătate, nu îmi trezește aversiunea.

Ți se va părea probabil că îmi exagerez responsabilitatea față de servitori. Ascultă-mă, nu voi mai reveni asupra acestui lucru, dar, dacă urmează să dispar, aș vrea ca tu să-ți amintești acest lucru și să acționezi în consecință.

În timpul ultimei mele călătorii în Tibet, revenisem din Shigatze și, pe drumul spre Munții Trinky, mă găseam aproape de frontieră, când, într-o dimineață, mă ajunseră din urmă niște oameni din Lachen, înspăimântați, care îmi aduceau o scrisoare din partea rezidentului englez la Sikkim, prin care mi se cerea să mă întorc imediat acolo. Țăranii adăugară că suportaseră o amendă de 200 de rupii, că primiseră cele mai cumplite amenințări și că servitorii care mă însoțiseră vor fi pedepsiți într-un mod exemplar. Cu mult calm, le-am zis să se întoarcă, că voi reveni puțin mai târziu, și că vroiam, pentru moment, să-mi continuu călătoria. Eram absolut singură în mijlocul drumului. Ei știau că se află pe pământ tibetan, dar mai știau de asemenea și că rezidentul englez are mână lungă; chiar și dincolo de teritoriul său. Desigur, nu li se poruncise decât să mă caute și să mă aducă înapoi cu deplinul meu consimțământ, dar erau capabili să facă uz de forță, iar rezidentul, care fusese dus de nas de mine și nu se putea consola pentru acest afront, ar fi închis ochii la purtarea lor. Afur nu este prea viteaz din fire, în satul său are o mamă, frați și pământ. Sikkim este un ținut unde nu există nici o lege și unde autoritățile sunt despotice, iar locuitorii sunt, în realitate, niște sclavi. Ce avea să li se întâmple oare alor săi și lui însuși?… Se temea de tot ce putea fi mai rău. Totuși, văzându-mă hotărâtă să nu cedez, făcu față furtunii, vorbi cu unii, cu alții, le spuse să nu se grăbească să creadă că rezidentul urma să-mi declare război, că doar ne certasem puțin, dar că, în final, Albii redeveneau întotdeauna prieteni și că, dacă nu-mi dădeau pace, ei vor fi cei care vor plăti în final toate ponoasele. Vorbele acestea făcură impresie. El îi liniști pe ceilalți doi servitori ai mei, îi făcu să plece pe oamenii din Lachen și porni împreună cu mine spre Trinky. Cel care mâna iacii încărcați cu bagaje se făcuse nevăzut și Afur se ocupă de mânatul lor timp de șase zile.

În fine, să rezum, la întoarcere îmi găsii casa jefuită. Rezidentul continua să tune și să fulgere prin scrisori. Toate lumea îi prezicea lui Afur cele mai rele lucruri dacă nu mă părăsește. El nu făcu nimic, se ocupă de mutare și de strânsul cuferelor și mă însoți. Când ajunsei la Gangtok, îmi ceru voie să meargă să-și ia rămas bun de la mama sa. Îi dădui 20 de rupii pentru ea – gândește-te că băiatul nici nu se atinge de salariul său. Era un cadou mărunt după tot ce făcuse pentru mine. La el acasă, îi găsii pe toți ai săi cu ochii în lacrimi și implorându-l să rămână. Fratele său mai mare se oferi să-i construiască o casă și să-i găsească o soție, cu care să se stabilească alături de ei pe pământul comun. Afur știa că, potrivit tradiției, dacă pleca, renunța la partea sa din moștenirea fratelui său. În plus, el își iubește și mama, iar aceasta plângea… Cu toate acestea, deși înfricoșat și tremurând de febră, el se smulse de lângă ei. Era în timpul sezonului ploilor și o aversă torențială se revărsa prin munți; fără îndoială pentru a-și da curaj, se făcuse frumos în felul său, arborând vesta mea de mătase în roșu și negru care se topea sub potop, și mă ajunse din urmă la căderea nopții. Văzui bine starea în care se află și nu-i spusei decât atât: ”Du-te și schimbă-te și bea niște ceai cald.” Însă acest mic sălbatic care murea de frică și se juca de-a eroul mă impresionă. Eram foarte întristată că trebuie să părăsesc Tibetul și acest băiat, cu care puteam vorbi limba de dincolo, era tot ce-mi mai rămânea.

Pe urmă, nu mai avu loc nici o dramă, dar Afur se dovedi un servitor devotat. Ce m-aș fi făcut fără el în penuria în care mă găseam?…

Ei bine, nu cred că poate fi taxat drept sentimentalism interesul meu pentru acest mic galben și nici faptul că mă consider datoare față de el. Iar tu, marele meu prieten, dacă simți ceva pentru mine, te rog să nu îl lași de izbeliște pe acest băiat, dacă mi se întâmplă să mor.

Pekin, 21 ianuarie 1918

Am găsit scrisoarea ta pe care mi-a adus-o dl. Suzuki, care s-a dus astăzi la poștă. Conținea vestea morții mamei mele, survenită în urmă cu un an. Vestea aceasta, sosită în ajunul plecării mele spre Koukou-nor, mi-a provocat o emoție puternică. Da, tu zici bine, acum sunt absolut singură, nu mi-ai mai rămas decât tu, marele meu prieten… Ei, asta-i viața, nu-i așa, non-permanența totului, legea universală!

Eu plec pe 23 dimineața, cu un tren burdușit cu dezinfectante, va trebui să purtăm măști antiseptice, iar în mijloacele de transport se vor afla medici în exercițiul funcțiunii! Ciuma pulmonară a făcut 5.000 de victime în câteva zile într-un singur oraș. În fond, călătoria mea mă îndepărtează de regiunea infectată1, dar, înainte de asta, trebuie să traversez un capăt al ei. Ei! Am mai văzut deja asta la Benares și fără atâtea precauții. Poate că prea multe precauții sunt chiar periculoase, pentru că înfiripă spaima. Cu toate astea cancelarul m-a obligat aproape să merg mâine să-l văd pe medicul de la spitalul francez pentru a primi sfaturile sale, medicamente, măști etc.

Scrisoarea ta îmi spune că ai trimis bani la Tientsin. Nu mi se anunțase nimic, dar mâine dimineață voi da un telefon, în cazul în care Banca Indochinei a primit fondurile și le va transmite la sucursala sa din Pekin. Îmi pare rău că a trebuit să-ți telegrafiez pentru a-ți cere bani și să mai și plec departe, dar situația mea era critică.

Sper din tot sufletul că totul s-a sfârșit. În ceea ce privește afacerile mele de la Bruxelles, nu-i nimic de făcut deocamdată. Îndată ce se va termina războiul, voi stabili o procură și vei merge la Bruxelles ca să pui totul la punct cât vei putea de bine, în așteptarea întoarcerii mele.

[...] Acum, că mama e moartă, suma totală a contului meu din Belgia a crescut. În afară de dorințele testamentare care urmează și pe care le încredințez onoarei tale, restul e în întregime pentru tine. [...] Doresc ca 3.000 de rupii să fie date lui Afur Yongden, servitorul meu. La cotația de schimb care va fi valabilă după război asta face ceva mai puțin de 5.500 F. Doresc de asemenea ca 2.000 F să-i fie dați lui Head Lama Kunzang Rinchen Gömpchen la Laken (Sikkim). Trebuie să te asiguri înainte că lama este încă în viață. Aceasta este o datorie sacră, căci am primit acești bani sub formă de depozit de la maharajahul Nepalului, destinați fiind acestui lama.

Ceea ce nu vei vrea dintre cărțile mele de orientalism vei putea să donezi la Steaua budistă din Marea Britanie și din Irlanda. Sediu social 43 Penywern Road, Earls”Court, Londra S.W.

Datorez 5 lire sterline profesorului Edmund Mills, 64 Twyford Avenue West Acton, Londra W.

500 de rupii lui Sir Holmwood, adresă c/o Parr”s bank Ltd Earls”Court branch. Earls”Court Road, London S.W.

Și o sumă între 1.100 și 1.200 de rupii lui Sir John Woodroffe, judecătorul din Calcutta, Tribunalul Suprem, aflat la pensie. [...] Aceste trei datorii reprezintă bani care mi-au fost împrumutați la începutul războiului.

Pekin, 21 ianuarie 1918

Alexandra David-Néel

Mieh-chi, 28 ianuarie 1918

Am părăsit Pekinul pe 24. Călugărul lama a fost condus la gară de vreo cincizeci de personaje marcante; ploua cu cadouri de adio, urările de drum bun și salutările nu se mai sfârșeau și în aceste condiții eroul în chestiune a trecut, fără să-l vadă, pe lângă un vagon-salon dotat cu cușete, cabinete de toaletă etc. pe care conducerea căilor ferate îl atașase la tren și îi era rezervat. La plecare, cum nu venise nimeni să-l ocupe, șeful gării crezuse că persoana căreia îi era destinat nu ajunsese și dispusese să fie desprins de tren. Am aflat lucrul acesta abia pe drum, de la un controlor care era stupefiat că îl găsise pe lama în compartimentul obișnuit de clasa I. Acest salon trebuia să ne însoțească până la punctul terminus al căii ferate și să ne scutească de petrecerea nopților în hanurile chinezești. În sfârșit, până la urmă călătoria a fost destul de confortabilă. [...]

Am făcut o excursie la Lungmen pentru a vedea sculpturile făcute direct în stânci care aparțin celei mai bune arte hinduse și datează din prima epocă budistă din China. Apoi am făcut o altă excursie foarte lungă, în scaun purtat de hamali, până la o mănăstire istorică aflată în munți. [...]

28 februarie 1918

Aventurile încep mai devreme decât speram sau decât mă temeam că vor începe (pune ce verb vrei tu). Războiul civil, care face ravagii în mod constant în China, și-a făcut apariția în Shensi chiar în momentul în care urma să traversăm această provincie. Am fost opriți în mod brutal la granița Hunan-ului, într-un cătun mize-rabil, unde am fost cazați mai rău ca niște câini, într-un fel de hambar împărțit în compartimente. Călugărul lama, fiul său și trei dintre oamenii care îl însoțeau au fost înghesuiți într-unul dintre aceste unghere. Mie mi s-a oferit plăcerea de a mă stabili în cel mai mare dintre compartimente, având cam 7 m x 2,70 Afur mi-a aranjat un fel de alcov cu ajutorul unor pânze la un capăt al compartimentului, centrul servește drept bucătărie, iar băiatul doarme la celălalt capăt. Cocioaba asta e făcută din pământ udat și amestecat cu paie tocate, un fel de chirpici grosolan, iar podeaua este din pământ bătătorit.

În curte, căruțele noastre (sunt 6) au aerul unor epave. Catârii (sunt 15) rătăcesc în jurul lor, murdărind cu baligă tot ocolul, care nu este măturat decât o dată pe zi. Într-un cuvânt, pensiunea asta primitivă începe să mă sufoce după un sejur de 20 de zile.

[...] N-am nici o veste despre acest război. Un subprefect militar a trecut ieri pe-aici, pompos precum un proconsul înconjurat de suita sa… Am făcut schimb de cărți de vizită. Lama fusese să-l vadă, iar personajul i-a întors vizita în grajdul nostru. Ne-a invitat să mergem să locuim într-un mic orășel aflat foarte aproape de aici, unde el ne-ar putea procura o casă convenabilă. Dar uite că orașul este plin de soldați care, se zice, au jefuit câteva magazine – doar ca să le treacă timpul – și au luat cu forța caii câtorva căruțași. Cum unul dintre aceștia protesta, a fost bătut zdravăn și lăsat aproape mort. Oamenii noștri nu se prea înghesuie să înfrunte riscul de a avea o asemenea aventură și refuză să se urnească de aici. De altfel, în ce mă privește, nici eu nu cred că este prudent să ne ducem cu bagajele într-un loc unde de la o zi la alta se poate încinge bătaia. Ca să-mi împac conștiința și pentru că este o tradiție în China, am confecționat un drapel francez din trei bucăți de bumbac. Dacă voi fi silită să mă amestec în încăierare, voi înălța acest steag și voi lăsa evenimentele să-și urmeze cursul. De altfel, cred că străinii n-au altceva mai bun de făcut decât să-și încrucișeze brațele și să-l lase să acționeze pe ministrul lor. Dar însoțitorii lui lama sunt într-o altă situație. Sunt niște ființe destul de curioase și îmi face o reală plăcere să îi privesc cum se mișcă. Sunt tineri, au toți sub 30 de ani; sunt înalți, bine făcuți, robuști. Călătoresc cocoțați în căruțele cu bagaje, tronând, cu pușca în mână, în vârful stivelor de cufere. Seara, la popas, ajung transformați într-o masă pământie de praf galben. Îmi evocă amintirea epocilor trecute, a hoardelor lui Gengis Han, din care descind, o întreagă epocă barbară și puternică, total diferită de a noastră. Și incidentele călătoriei au un gust arhaic. La primul popas pe care l-am făcut, unul dintre barbari, după ce și-a scuturat cât a putut de bine praful care îl acoperea, s-a apropiat de mine și a întrebat: ”Reverența voastră (acesta este titlul pe care mi-l dau) a văzut capetele tăiate spânzurate de un copac la marginea drumului?” ”Reverența” mea nu văzuse nimic, dar nu mai avea mult de așteptat pentru asta. Ieri, la sculare, Afur mă anunță: ”Femeie de Domn (în ce-l privește, el a conservat apelativul hindus), sunt trei capete tăiate spânzurate în fața ușii.” Mă îmbrac și mă duc să văd. Într-adevăr, erau acolo trei capete agățate de zid prin șuvițele de păr. Povestea e următoarea: la circa cinci mile de aici, o bandă înarmată a atacat mai multe sate, devastând totul în cale și ucigând mai mulți țărani. Câte unul din ei a reușit să scape și să alerge să-i prevină pe soldații care își aveau cantonamentul în cătunul în care mă aflu. Aceștia au încălecat pe cai și i-au ajuns din urmă pe prădători, care s-au apărat. Patru din ei au fost prinși și un soldat rănit. Afacere din care, după o judecată sumară, au rezultat trei capete agățate de pereți. Proprietarul celui de-al patrulea a fost păstrat pentru interogatoriu – adică pentru tortură, cu toate că aceasta a fost abolită oficial -, iar mâine dimineață va fi decapitat și el.

Ca să revin la însoțitorii lui lama, aceștia sunt niște indivizi plini de viață, care nu știu de frică, dar curajul lor de brută, care nu este luminată niciodată de strălucirea reflecției, poate să devină incomod. Pentru moment, se folosesc de cartușele lor pentru a bate cuie, dar ar fi încântați să le folosească altfel.

[...] Oare când vom pleca de aici?

Și, ca un făcut, eu, care nu sunt niciodată bolnavă, m-am găsit să mă îmbolnăvesc tocmai în văgăuna asta de nu știu ce chestie care mă ține țintuită de cinci zile între cuverturi. [...]

Wen-li-chen, 9 martie 1918

[...] Lama începe să-și piardă răbdarea și, cum e bogat și nu se uită la cheltuială, vorbește de intenția de a pleca la Shanghai. Va lua cu el pe fiul lui și doi oameni din suita sa și va lăsa aici unul pentru a-i păzi bagajele. N-ar fi deloc nostim pentru mine să rămân singură în văgăuna asta. Lama îmi ține companie; vine, nu chiar în fiecare zi, dar aproape, se așază alături de mine în compartimentul meu și discutăm. Este erudit, vorbește despre cărți, despre autori pe care îi cunosc și pe care i-a aprofundat mai bine decât mine, e interesant. Pe urmă, și sălbaticii din anturajul său ne ajută să suportăm situația noastră deloc agreabilă. Unii dintre ei bălmăjesc un pic de chineză și servesc drept interpreți; e unul care învață engleza de la Afur, care face pe profesorul. Un contrast care mă amuză este acela dintre manierele ultraprimitive și barbare ale acestor oameni și limbajul lor de o politețe orientală înfloritoare, plină de expresii de o poezie excesivă puțin comică. Ah! Cât se nostim vorbesc! Cum sunt toți oarecum instruiți, știu să se servească de limba literară și de limbajul politicos (în tibetană limbajul onorific este foarte diferit de vorbirea vulgară). Sunt o mină nesecată de cuvinte care stârnesc râsul. Ei zic cu gravitate și înclinându-se: ”Ușurel, călăriți în interior.” (Kalé, nang la chib gyu nang), ceea ce înseamnă în limbajul respectuos ”Intrați”, și numeroase alte lucruri de genul acesta.

[...] Uite că termin acum, dragă Mouchy. Cred că ești grozav de bun pentru că îmi facilitezi astfel această viață de călătorii și de studii, care este singura pe care mi-am dorit-o vreodată. Aveam mari proiecte în privința cărților de publicat după război și multe dintre ele sunt deja gata, dar, după întorsătura pe care o iau lucrurile, mă întreb dacă se va mai interesa cineva de lucruri spirituale după o scufundare atât de îndelungată sub valul de brutalitate revărsat de către nemțălăi. Văd o lume absolut în negru, absolut brutală și îndobitocită ieșind din urgia aceasta. Mă întreb dacă Sfântul Ilie și cei care îi împărtășesc credințele mai așteaptă încă instaurarea Împărăției lui Dumnezeu după acest război. Să-i lăsăm să se amăgească cu această iluzie. Eu văd mai degrabă instaurarea împărăției brutelor. Brutele în care vom fi transformați cu toții în această luptă. E o perspectivă mizerabilă, absolut mizerabilă, nu-i așa? Dar nu-i adevărat, de asemenea, că îi putem simți realitatea în noi înșine, oricât de ”intelectuali ” am fi și oricât de îndepărtați de teatrul bătăliei? Cei care au obișnuința să se anali-zeze, ”mințile luminate” ca mine, ca să-ți folosesc expresia, sunt uneori mirați, chiar aproape înspăimântați, atunci când simt reînviind în ei vechile instincte atavice ale răzbunării și ale crimei. Cu siguranță, chiar dacă sunt un biet discipol neînsemnat al lui Buddha, aș refuza cu încăpățânare să ucid pe oricare dintre hoții la drumul mare care m-ar ataca în calea mea. Totuși, pe Afur l-aș apăra, asta e sigur, și aș trage asupra agresorilor săi dacă s-ar afla în pericol. Acest băiat ține la viață, e servitorul meu și îi datorez protecția. Însă dacă m-aș afla singură într-o asemenea situație, aș considera nedemnă de mine brutalitatea acestui gest sălbatic, mai bine să te lași ucis, decât să te cobori comițând gestul brutelor care nu știu să-și asculte decât instinctul și în care patima oarbă și dominantă este dorința de viață. Ei bine, mărturisesc, cu toată filosofia asta, dacă i-aș vedea pe Aliați intrând în Germania și masacrând sistematic pe toți nemțălăii pentru a le nimici rasa pentru totdeauna, cred că n-aș protesta deloc, ba mai degrabă aș aproba. Și dacă am ajuns la asta, eu, care îmi controlez gândurile și nu sunt jucăria impulsurilor mele, mă întreb ce se întâmplă cu ceilalți, cu ne-filosofii, cu oamenii simpli oarecare… Cine știe! Și apoi, ce contează, totul nu este decât vis, nimic altceva, și din fericire încă mai există în epoca noastră un colț de pământ pustiu unde te poți izola să visezi alte vise decât coșmarurile lumii așa-zis civilizate. [...]

Tungchow, 24 martie 1918

Deocamdată mă aflu la pastorul care m-a invitat și aproape mă căiesc (în măsura în care sunt capabilă să mă căiesc). Mai întâi pentru că în chiar seara în care ei au trimis șaretele să mă caute am aflat că drumul se eli-berase. Lama renunță deci la plecarea la Shanghai. Mi-era cu neputință să mă debarasez de aceste șarete. Ar fi trebuit să le plătesc, ceea ce ar fi fost o cheltuială supărătoare și inutilă! Am decis deci să merg la Tungchow, aflat mai aproape de Si-an decât satul în care mă găseam, așa că micșoram cheltuielile de transport să mă duc apoi la Si-an. Lama trebuia să-mi tri-mită un mesager să mă anunțe că este pe drum. Perfect. Dar uite că în dimineața aceasta, înainte de mijirea zorilor, izbucnește o rafală de împușcături continue. Rebelii încercau să ocupe orașul. Se pare că, datorită faptului că acționaseră prin surprindere, reușiseră deja să urce pe zidurile meterezelor. Soldații din garnizoană s-au postat pe acoperișurile vecine, evacuându-i pe locuitori. Apoi au tras de la înălțimea meterezelor și asta a durat până spre ora 9 (cam 4 ore). Gloanțele țiuiau pe deasupra curților casei și se turteau de ziduri. Ducându-mă la W.C., situat într-o curticică, le auzeam cum zboară peste tot în jurul meu; dar, bineînțeles, în asemenea momente eu intru automat în pielea pe care am avut-o în ziua în care m-am întâlnit ;n junglele Nepalului cu tigrul. Prin urmare, n-am grăbit pasul; cine știe, poate e o cochetărie mentală instinctivă, un fel de senzualitate de a savura o fărâmă de senzație neobișnuită, poate chiar l-am încetinit, cu toate că ar fi fost de un grotesc și de o stupiditate supremă să fiu ucisă de un glonț destinat altora, la intrarea într-un loc atât de nepotri-vit precum acela unde mă duceam.

Pe scurt, rebelii au fost puși pe fugă, urmăriți de cavaleria locală. Oare vor reveni? Cine știe?

25 martie 1918. Cuplul suedez (soția e daneză) m-a primit cum nu se poate mai cordial și mi-a dat o cameră foarte bună. Sunt un fel de iluminați care nu vorbesc – mai ales soțul – decât de Daniel, Isaia și Apocalipsă. Diavolul ăsta albinos vorbește de Fiară, Peceți, Roți, ce știu eu! Și vede în ele lucrurile cele mai neașteptate. Nu le-am luat-o de altfel în nume de rău, știau de dinainte să mă invite că sunt budistă. Acest detaliu le-a stimulat considerabil zelul de propagandiști. Bănuiești cât de puțin succes are elocvența lor! Aș prefera să tacă sau să vorbească despre altceva, eu nu am nici cea mai mică dorință de a le împărtăși credințele mele filosofice, totuși, din politețe pentru niște gazde atât de amabile, trebuie să le răspund. Bătălia în miniatură care a avut loc aici și pericolul din care am scăpat a făcut (era chiar duminică) obiectul dezlănțuirii unei armonii singulare, desfășurată sub forma unor imnuri variate. Și acest mare inocent credea cu adevărat că fusesem impresionată de alertă. La mijirea zorilor venise și ciocănise la ușa mea ca să-mi spună ce se petrece – ceea ce eu auzeam deja de o oră. Mi-a spus: ”Sper că totul va fi bine pentru dumneavoastră” (I hope you will be all right). De dincolo de ușă, i-am răspuns: ”Sper și eu (I hope so) dar, dacă trebuie să fie altfel, eu nu pot schimba nimic (but if is not right I cannot help it)” și după asta m-am băgat în ligheanul meu și mi-am făcut baia matinală un pic mai devreme decât de obicei pentru că mă gândeam: ”Dacă rebelii ocupă orașul, se vor răspândi în toate părțile, vor veni aici și, în acest caz, va trebui să-mi petrec ziua fără să fi făcut baie, ceea ce îmi este cât se poate de dezagreabil.” Asta nu-i o cugetare sublimă, sunt de acord, dar această liniștită stare a spiritului are farmecul ei și face ca orele să treacă blând, lipsite de febră. Ei, băieții de la școala lor și învățătorii lor se agitau în genunchi în capelă; Afur, care nu este un erou, dar care a sorbit o picătură de bun simț din religia pe care o profesează cu numele, era ”cu gura căscată”. Mi-a zis: ”Șuierăturile astea sunt gloanțe? – Da, intră în cameră, e mai bine. – Ce vor face dacă vor cuceri orașul? Vor jefui, fără îndoială, și ne vor cere bani. Cu siguranță, nu-mi vor lua cărțile, și nici rochiile, n-ar ști ce să facă cu ele, dar, dacă cer 40 sau 50 $ sau dacă îmi descoperă banii din ascunzătoare și iau mai mult, nu voi mai putea să-ți mai cumpăr haine noi și vreme de câteva luni va trebui să trăim destul de strâmtorați. – Nu putem face nimic.” Și băiatul începu să-mi facă patul. Vorbeam despre alte lucruri și gloanțele continuau să șuiere… Asediatorii mai aduseseră cu ei și niște tunuri antediluviene care, la intervale rare, făceau bum! bum! și trimiteau o ”căldare” preistorică să explodeze undeva. Autoritățile orașului, militare și civile, nu știau prea bine dacă pot conta pe fidelitatea garnizoanei și de aceea n-au solicitat-o în întregime pentru apărare. Dimpotrivă, toți funcționarii, în frunte cu guvernatorul, au urcat pe metereze și au tras ei înșiși. Vitejia lor, se pare, a fost remarcabilă și regret mult că n-am putut să-i văd pe acești Celești îmbrăcați în robe frumoase de mătase albastră sau ruginie trăgând cu pușca.

[...] Odată terminat totul, acțiunile de mulțumire au început să izbucnească zgomotos în toate părțile și albinosul scandinav mi-a zis: ”Cum să nu admiri minunata bunătate părintească a Atotputernicului care ne-a salvat?” Eu nu m-am putut abține să răspund: ”Credeți într-adevăr că Dumnezeu este cel care i-a împie-dicat pe insurgenți să intre în oraș? – Dar cine altcineva ar fi putut s-o facă, afară de El și numai El, în infinita lui bunătate? – Dacă a putut să-i oprească la ora nouă, în această dimineață, nu putea să-i oprească puțin mai devreme și să-i împiedice să atace orașul? Lucrul acesta ar fi evitat un anumit număr de morți și de răniți de ambele părți, chiar și printre non-combatanți, precum acest băiețel care a primit un glonte în picior deoarece se afla pe stradă.” Răspunsul lui nu a venit, dar, în locul lui, Daniel, Sfântul Paul și tutti quanti au fost citați cu volubilitate. [...]

Tungchow (Provincia Shensi), 2 aprilie 1918

Am avut de suportat un nou atac noaptea trecută, pe la miezul nopții. Se pare că, de ambele părți, muniția era utilizată cu zgârcenie, căci bubuiturile nu erau prea dese. Nu pot spune exact cât timp a durat, căci am adormit la loc înainte să se termine. Trăim într-o foarte curioasă atmosferă de Ev Mediu și mă gândesc la toate acele tablouri vechi care reprezintă bătălii și pe care le-am văzut în muzeul de la Bruxelles. Asediatorii noștri au o companie de ”purtători de scări”. Aceștia își proptesc ustensilele de ziduri și soldații pornesc la asalt, cățărându-se, în timp ce de sus se trage asupra lor și se aruncă pietre strânse de dinainte pe zidurile de apărare. Nu e deloc un război modern! Porțile orașului rămân închise, guvernatorul militar nu a admis decât femeile refugiate din satele înconjurătoare. Ele locuiesc într-un templu și primesc în fiecare zi o rație de pâine, în timp ce bărbații au fost nevoiți să se întoarcă în satele lor. Acolo totul a fost de-vastat și jefuit de către insurgenți. Ieri se zvonea că între ei s-a înfiripat discordia; nu mai lipsea mult și s-ar fi împușcat unul pe altul, iar în final s-au separat în două bande, dintre care una trebuie să facă joncțiunea, în nordul provinciei, cu trupele denumite ”Cei cu pielea groasă”. Aceste ”Piei groase” sunt, se pare, niște bandiți care se antrenează goi, aruncând unul într-altul cărămizi, pentru a-și tăbăci pielea. N-au arme de foc, ci numai niște săbii lungi. Și-ai crede că trăim în secolul XX! [...]

Această călătorie care nu mai continuă este obositoare. Este imposibil să prevezi ce mai urmează să se întâmple. Aici, nu mai știm absolut nimic, afară de devastarea satelor înconjurătoare, care au fost prădate, jefuite, incendiate. Ești înspăimântător de stupid atunci când nu cunoști limba țării. Ei, până la urmă totul se va aranja.

Dacă războiul cel mare s-ar putea aranja tot atât de ușor, totul ar fi în regulă, dar noi încotro ne-ndreptăm? [...]

Pentru inițiații budiști ajunși în faza marii înțelepciuni este bine să se ofere drept hrană tigrilor. Este un act care depășește înțelegerea și posibilitățile mulțimii. Mulțimea crede în realitatea ”eului” și a lumii, gâfâie de dorințe, este posedată de setea de a trăi, deci trebuie, înainte de toate, să lupte pentru a-și salva ”eul” și este ceea ce au făcut de fapt, în mod logic, germanii, care sunt niște brute, dar nu și niște imbecili. Oricât de rău tratat ar fi ”eul” unui proletar francez, este mai puțin rău tratat câtă vreme Franța rămâne Franța, decât ar fi dacă un Wilhelm devine stăpânul ei; socialiștii noștri au înțeles asta, iar cei din alte țări cărora le-a lipsit acest simplu bun simț își vor plăti scump greșeala. Pacea există numai pentru aceia care știu să renunțe, care-și deschid mâinile și lasă să scape tot ceea ce țineau în ele… numai pentru aceia care s-au eli-berat de toate și înaintează cu sufletul gol de dorințe, de atașamente, de dragoste și de ură. În fața celorlalți se deschide lupta, lupta eternă. Trebuie să te convingi de asta. Pacifiștii și alți magicieni ai vorbelor seamănă cu doctorul care ar căuta mijlocul de a face din holeră un lucru agreabil. Existența înseamnă, în esența sa, luptă și suferință, este non-permanența însăși și ce poate să fie non-permanența, lanțul perpetuu al distrugerilor continue, dacă nu suferință pentru ”eurile” mari sau mici, cele ale ființelor minuscule sau cele ale națiunilor, care aleargă fără încetare spre moarte? Nu, nici un medic nu va reuși să facă din holeră o stare agreabilă și nici un politician sau sociolog nu va alunga din lume lupta și suferința. Dacă ți-este silă de starea de bolnav, trebuie să găsești un remediu pentru maladie; dacă ești sătul de luptă și de durere, trebuie să găsești, în spiritul tău, acel ceva care le transcende, care se află dincolo de existența aceasta, așa cum o concepem noi, în îngustimea ignoranței noastre. Unii nebuni își suprimă trupul prin sinucidere, dar cei mai clarvăzători suprimă visul apăsător al lumii, izgonesc mirajul, se trezesc…

3 aprilie 1918. Văd că m-am lăsat dusă de valul filosofiei ieri-seară. Știu că nu-ți place asta și de aceea te rog să mă scuzi, dar știi că n-am fost niciodată bună la nimic altceva.

Mă pregătisem să călătoresc înfruntând frigul, însă, dacă voi mai fi întârziată încă puțin, risc să călătoresc pe căldură, ceea ce ar fi și mai dezagreabil. Oricum ar sta lucrurile, primăvara a venit, grădina de aici e plină de liliac înflorit și trebuie să renunțăm la pelerinele îmblănite. Afur confecționează un cufăr în care să le ambalăm, iar croitorul vine mâine, pentru a-mi confecționa un fel de bluză chinezească, pe care o voi purta peste, la fuste mai vechi în continuarea călătoriei. Ceea ce va fi un pic mai comod decât lungile mele mâneci tibetane. Aceste veșminte tibetane sunt croite după vechea modă chinezească de acum câteva secole și uneori, prin sate, țăranii care n-au avut încă ocazia să întâlnească nativi din ”Țara Zăpezilor” se miră când ne văd, pe mine și pe servitorul meu, îmbrăcați precum Confucius sau zeii taoiști din imagini. Mă duc să trimit scrisoarea la poștă. Fie ca ea să poarte către tine gândurile mele afectuoase, dragul meu. Cât ești de diferit de toți acești soți, totuși excelenți, pe care i-am întâlnit în cuplurile cu care intru în contact în drumul meu. Cât de mult îi depășești în inteligență! Și din cauza asta ești mai bun oricare dintre ei. Hârtia mi-e pe sfârșite și ți-aș mai spune multe despre asta, dar dacă ai ști câte mai gân-desc despre acest lucru și cât de recunoscătoare îți sunt…

Alexandra