Parentingul pașnic

pag. 90-91

La începutul vieții sale, copilul trăia în deplină concordanță cu sistemul propriu de autoreglare, în care își autoevalua sentimentele de durere sau de confort. În momentul în care bebelușul resimte senzația de foame în stomac, începe să plângă, alertându-i pe oamenii care au grijă de el că are o doleanță, că ceva îi lipsește. Într-un final, persoana care are grijă de el o să își dea seama că micuțului îi este foame, așa că îl hrănește. Când va resimți senzația de sațietate și satisfacție, copilul se va opri din mâncat. El posedă o imagine senzorială a felului în care vrea să își perceapă stomacul, și anume ca fiind plin, iar când ajunge să atingă această imagine, se oprește din manifestare, din mâncat. Persoana care îl îngrijește își dă seama că bebelușul a mâncat suficient pentru că se oprește singur.
Uneori ni se întâmplă să ne gândim că bebelușul nu a mâncat suficient. Așa că îl batem ușor cu palma pe spate pentru a-l ajuta să elimine aerul din stomac pentru că acesta i-ar putea crea impresia falsă de sațietate. Chiar dacă bebelușul experimentează realmente senzația de sațietate, este posibil ca aceasta să se datoreze aerului din stomac, și nu mâncării. Prin urmare, după ce eructează, îi oferim din nou mâncare. Dacă experimentează în continuare senzația de sațietate, bebelușul nu va continua să mănânce. Sistemul propriu de autoevaluare este acela care îi spune că a mâncat suficient. Nu contează ce crede părintele despre cantitatea de hrană potrivită pentru el: bebelușul nu va mai mânca dacă se simte sătul și satisfăcut. Procesele de autoreglare și autoevaluare sunt acelea care îi motivează comportamentul.
Nu-i așa că este un miracol? Ne naștem cu un sistem de autoreglare care ne îndeamnă să ne comportăm într-un anumit fel atunci când lumea pe care o percepem nu este totuna cu lumea pe care o dorim. Același sistem ne anunță și atunci când suntem satisfăcuți. Prin procesul de autoevaluare suntem informați că ceea ce vrem este și ceea ce primim, așa că nu mai este nevoie să ne manifestăm în vreun fel. Suntem în sfârșit satisfăcuți că ceea ce primim este ceea ce ne dorim, așa că dispare imboldul de a ne comporta în direcția obținerii acelei imagini ideale pe care o avem despre lume.
Inițial, copilul nu resimte acest sistem de autoreglare. Tot ceea ce simte un nou-născut este durerea. Nici măcar nu conștientizează că trebuie să se comporte într-un anumit fel. El doar plânge, comunicându-le celor din imediata apropiere faptul că resimte durere și că nu este fericit. Așa că oamenii care au grijă de el vor acționa în vederea măririi gradului de confort al copilului.
Este posibil și ca persoanele care îl îngrijesc să nu fie capabile să-și descrie propriile sisteme de autoevaluare. Ca părinți, avem o imagine în minte în care copilul nostru se simte bine, cu toate nevoile îndeplinite. Prin plânset, copilul ne arată că nu este fericit. Sistemul nostru de autoevaluare despre ceea ce vrem și ceea ce primim ne îndeamnă să ne comportăm astfel încât să schimbăm lumea pe care o resimte copilul și, în acest fel, să-l oprim din plâns. Acest reglaj ne indică faptul că bebelușul nu mai este trist, așa că și noi obținem ceea ce ne-am dorit: un bebeluș satisfăcut și fericit. Dorința copilului de a plânge și dorința noastră de a schimba lumea în care copilul plânge se află în strânsă conexiune și se bazează pe sistemul nostru de autoevaluare și autoreglare.

Gândirea

Inițial, acest sistem de autoreglare nu face parte din ceea ce am numi ”conștient”, din procesul de gândire al nou-născutului. Pe măsură ce creștem și ne maturizăm, abilitatea de a gândi conștient crește și ea, resimțim o mai mare conștientizare a gândurilor noastre. Aceasta include și capacitatea de a fi conștienți de procesul de autoevaluare. Indiferent că ne ajutăm sau nu copiii să-și înțeleagă această dimensiune a gândirii, procesul de autoevaluare există în toți oamenii. Ca părinți, îi putem ajuta pe copii să învețe cât mai multe despre acest proces intern, inclusiv cum să se folosească de autoevaluare pentru a descoperi modalități mai eficiente de a-și trăi viața.