Supraviețuire și răsplată

pag. 39-40

Capitolul 3 - Salvarea

Pământul huruia. Am auzit un scârțâit puternic, scrâșnetul metalului pe metal. Zorii luminau pădurea. Copacii erau puși la pământ. Mai auzisem zgomotul ăsta - tancuri. Nemții veneau să mă prindă. Ce mai glumă, de parcă ar fi trimis un tanc să prindă sacul ăsta de oase de șaisprezece ani. Am tremurat la fiecare izbitură și huruit. Tremuram ca o frunză. Apoi am auzit alt zgomot. Un zgomot slab. O șoaptă.
Aplecându-mi capul mi-am ascuțit auzul pentru a auzi o vorbă două. Erau doi bărbați care vorbeau în șoaptă. Vorbeau maghiară. Am înțeles imediat. Și ei fugiseră din coloană. Deci nu eram singurul. Puterile mă părăsiseră de mult, abia de mai puteam să mă târăsc în direcția vocilor.
Desigur, era un grup costeliv și variat de colegi evadați care făcuseră același lucru pe care îl făcusem și eu. Pur și simplu ieșiseră din coloană. Așa l-am cunoscut pe Pista, omul care m-a salvat din căcatul meu de viață.
”Carevasăzică, ce avem noi aici? Alt șoricel care a fugit din gura pisicii.”
M-am uitat la omul care vorbise. Era mai mare decât mine, dar nu cu mult. Luase conducerea grupului de foști prizonieri care se adunaseră în jurul lui. în total zece. Avea o privire pe care nu am recunoscut-o la început - nu la un evreu, era autoritate, încredere, speranță. Nu mai fusesem asociat cu aceste lucruri de prea multă vreme, așa că nu le mai înțelegeam. Era la fel de costeliv și de murdar ca și mine, însă ochii lui străluceau și vocea lui era minunată. M-am predat lui fără ezitare.
”Care ți-e numele, șoricelule?” a întrebat, sclipirea sublimă din ochii lui subjugându-mă.
Am încercat să vorbesc tare, însă a ieșit doar o șoaptă.
”Ce-ai spus? Vorbește mai tare, micuțule, ești printre prieteni. Demonii au plecat. în iad, sper.”
”Yus, Yussel.” Am reușit în final să îi spun, cu voce răgușită, numele meu în idiș.
”O.K. Yussel. Eu sunt Pista. Acum faci parte din grupul liber al celor ce speră. E în regulă, Yussel?”
Capul mi s-a bălăbănit în sus și în jos și asta a fost tot. Liber. Liber să ce? Eram în mijlocul unei țări unde evreii erau tratați așa cum un ciocan tratează un cui. Nu aveam mâncare, apă, haine, adăpost, medicamente, nimic. Liberi? Să facem ce?
Apoi l-am auzit pe Pista vorbindu-ne ca unui grup. Nu aveam nicio idee de unde avea informații - părea să știe mai multe decât orice prizonier pe care îl întâlnisem. Presupun că avea de-a face cu munca lui la infirmeria pentru copii - am aflat că asta fusese ”ocupația” lui în lagăr.
Infirmeria era parte din programul experimental pentru copii. Ce se întâmpla acolo este prea barbar să fie consemnat pe hârtie. Pentru numeroasele atrocități pe care micuții le-au îndurat acolo spun un Kaddish în fiecare noapte.
Pista suferea de amnezie în ceea ce privește lucrurile care i se ceruseră să le facă. Când a ieșit din coloană, ceea ce se întâmplase doar cu câteva ore înainte să o fac și eu, amintirile lui legate de infirmerie s-au șters. Amnezia îi salvase mintea. Din fericire pierderea nu se extinsese și asupra vieții lui de dinainte de a fi capturat de bestii. Pista fusese student la medicină în Budapesta și, spre norocul meu, cunoștințele astea fuseseră salvate.
Sunetul tancurilor înaintând se auzi mai tare. Am auzit copacii suspinând puternic când o parte din ei au căzut la pământ și un tanc a trecut răgind și scrâșnind prin pădurea de peste drum. Ne-am holbat la steaua roșie de pe lateralul namilei. M-am uitat la Pista și am zâmbit, el a dat din cap și a spus clar, ”E în regulă, băieți. Sunt rușii. Războiul, ”a făcut pauză un moment și i-a înflorit un zâmbet, ”este pe sfârșite. Germania a pierdut. De-asta ne-au mutat. Nu au vrut să vadă și altcineva ce au făcut. Dumnezeu știe unde ne duceau, sau ce o să se întâmple când rușii ajung coloana din urmă.”
Trebuia să sărim în sus de bucurie la auzul acestor vești, însă rușii aveau o istorie de pogromuri cu mult mai îndelungată decât nemții. Stăteam la marginea focului în timp de ceilalți discutau problemele pe care urma să le avem. în ceea ce mă privea, era vorba să supraviețuiesc încă o zi. încrederea mi-o puneam în mine, dându-i lui Pista doar o parte din ea.