Visele și moartea

pag. 29-30

...încarnat). Acesta din urmă este identic cu persoana, care trece prin multe reîncarnări, în decursul cărora Ahamkara se transformă mereu, în funcție de actele și gândurile precedentelor reîncarnări. Când Jivan a atins etapa Buddhi (conștiință care discriminează) poate intra în Nirvana, salvându-se de ciclul vieții și al morții. Ego-ul Ahamkara este o năzuință legată mai ales de viața terestră, care se transformă încontinuu, în timp ce Sinele-Atman este, dimpotrivă, permanent, însă ambele principii rămân mereu unite în Jivan.
în pofida existenței acestor diferențe culturale, pe care nu doresc nicidecum să le estompez aici, se remarcă un fel de dualism incipient în interpretarea destinului morților, o polaritate între ideea unui domeniu imaterial, spiritual, apropiat divinității, în care plutește un ”suflet” eliberat al omului, pe de o parte și un domeniu asociat cu reîntoarcerea în ciclul vieții și al morții, pe de altă parte. Ultima este o parte a sufletului mai legată de materie care, însă, într-o fază mai îndepărtată de momentul morții, va fi reunită cu partea liberă, spirituală. Așa se întâmplă, de exemplu, cu sufletele Hun și P”o, în China sau cu Ba și Ka, în Egipt. Chiar și în concepția extrem-orientală a reîncarnării, Atman și Ahamkara rămân împreună. Există, totuși, speranța îndepărtată a unei eliberări totale de tendințele karmice descendente ale Ahamkara, astfel că și aici orice divizare va fi, în final, anulată.
Dacă încercăm să lămurim cărora dintre reprezentările psihologice ale zilelor noastre le corespund cele două domenii ale sufletului, nu trebuie, în nici un caz, să ne lăsăm seduși de ideea cusută cu ață albă a egalitățiilor: sufletul superior, liber, este conștiința, iar sufletul inferior, karmic, legat de pământ sau corp, este inconștientul. Mai degrabă, ele par să corespundă diferitelor năzuințe ale nucleului sufletesc supraordonat, totalitate pe care Jung o numește Sinele: sufletul Hun, Ba, sufletul indian Siva sunt, mai degrabă, năzuințe spre conștientizare, trezire, îndepărtare de ”lume” și nostalgie a apropierii de Dumnezeu, în timp ce sufletul P”o, puterile karmice, sufletul Ka sunt. mai ales, năzuințe spre o renaștere în această lume sau tendințe de a influența descendența ori de a acționa asupra fertilității sau fecun¬dității pământului. O judecată de valoare, în sens pozitiv sau negativ, a acestor două năzuințe mi se pare a fi determinată mai degrabă de cultură, decât de generalul uman. Din perspectiva culturii indiene sau tibetane, reîntoarcerea la viață, de exemplu, prin reîncarnare este de evitat, în timp ce la multe popoare primitive, pare să fi fost țelul natural al morților. De pildă, ritualul morților la maya, un ritual samanic, pare, în modul în care înțelegem astăzi textele, să fi urmărit scopul de a înlesni sufletului o renaștere în aceeași seminție. Sufletele morților sunt la maya, de asemenea, garanții ale fertilității plantelor și animalelor - o concepție pe care o întâlnim la multe alte popoare. Țelul nu este o plutire într-o lume de dincolo divină, spirituală, ci o continuare fecundă a operării în această lume, care merge până la întoarcerea prin reîncarnare.
O altă polaritate se remarcă în dezbaterea din creștinismul timpuriu, purtată în jurul dogmei învierii. Aici suntem față în față cu polaritatea între ideea unui trup înviat nou, spiritual, pe de o parte și, pe de altă parte, ideea unui corp material ”vechi”, readus la viață. Din perspectiva paulină, mortul este înzestrat la înviere cu un ”trup pneumatic” și învie ”întru Hristos”, nefiind vorba explicit de o restaurare a ”vechiului” corp. în mare, aceasta a rămas până în zilele noastre concepția Bisericii Răsăritene. Dimpotrivă, Apusul, bazându-se pe Evangheliile sinoptice, a menținut la început reprezentarea ”vechiului corp”, a ”cadavrului”, întemeiată pe ideea că omul, cu spirit, suflet și corp, este un tot și de aceea, va învia ca tot, exact cum era înainte.
Unul dintre primii și principalii susținători ai acestei ultime con¬cepții a fostTertulian (prima jumătate a sec. al III-lea), care, în opera sa. De Carnis Resurrectione accentuează faptul că fiecare va învia trupește, ”chiar în propria carne” (Resurget igitur caro etquidem omnis, et quidem ipsa, et quidem integra). Concepția a fost lung...