În Nu genul ăla de fată, Dunham ridică un văl de pe experiențele care alcătuiesc procesul prin care ne construim drumul prin lume: cum e să te îndrăgostești, să te simți singur, să ai cinci kilograme în plus deși mănânci doar mâncare sănătoasă, cum e să trebuiască să te faci apreciată și să-ți demonstrezi valoarea într-o încăpere plină de bărbați care au dublul anilor tăi, cum e să întâlnești iubirea adevărată și, mai ales, cum e să ai tupeul de a crede că povestea ta este una care merită spusă.
Exuberantă, mișcătoare și atentă la detalii, Nu genul ăla de fată este un șir de telegrame trimise din linia întâi a frontului, din bătălia Cresc Mare. „Deja îmi este rușine la gândul că, de fapt, aș avea ceva de oferit“, scrie Dunham. „Dar dacă dacă aș putea lua tot ce am învățat și ți-aș face treaba mai ușoară ție sau te-aș împiedica să mai ajungi în situația aia în care simți nevoia să-ți păstrezi tenișii în picioare, când faci sex, pentru cazul în care ai simți nevoia s-o iei la goană în timp ce-o faceți, atunci fiecare pas greșit pe care îl voi fi făcut eu a meritat“.
Argumentul traducătoarei:
De la familie, la prietenie, profesie, dragoste și sex – dar și la corp, care reprezintă terenul marilor bătălii socio-culturale pe care le duce Lena Dunham –, în cele cinci părți ale cărții, autoarea ne vorbește despre viața ei: nu lecții de viață, ci povești, al căror umor le (și o) salvează de penibil. Astfel, ne sunt restituite nu situațiile, în desfășurarea lor narativă și în învelișul cuvintelor, ci esența traiului într-o societate politically correct, în care pozitivismul și „salubrul” stau cu necesitate în conformarea la un tipar.
Nu franchețea Lenei Dunham este cea care mă mișcă, ci mai degrabă scriitura – care este plină de surprize acolo unde te aștepți mai puțin. O carte bună, subversivă.
• David Sedaris
Talentata Lena Dunham nu doar că scrie cu o precizie metodică, dar folosește, în creionarea portretului mai tinerei Lena și a panoramei lumii, și un simț al perspectivei, al nostalgiei și acel gen de înțelepciune specifică persoanelor mai în vârstă… Spunându-și pur și simplu povestea, în toate detaliile ei uneori stânjenitoare, a scris o carte care este pe cât de subtilă și sinceră, pe atât de comică.
• Michiko Kakutani, The New York Times
Marea majoritate a oamenilor încearcă cu disperare să ascundă acea prăpastie angoasantă dintre acel eu bine șlefuit, aspirațional și reprezentațional și eul real, uman și plin de defecte. Dunham trăiește în această prăpastie, unde dă acces tuturor, cu inima deschisă, fără limite sau bariere și scrie despre ea, cu un profund sentiment al conștiinței de sine și al autocompasiunii, care ne provoacă să încercăm și noi să sălășluim în propriile prăpăstii și poate să le acceptăm puțin mai mult și să ne angoasăm ceva mai puțin când ne gândim la ele.
• Maria Popova, Brain Pickings
|
Adevăr Divin
