Șarpele de aramă

Volumul de debut De unde începe omul (1970) anunța un poet bântuit de neliniști existențiale și de blagienele suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii. Ființa divizată între pământ și cer (între lut și vis, ar fi spus Arghezi) dobândește identitatea în transcendent prin participare si vocația divinului. Îndoiala carteziană e doar un punct de plecare și prilej de a gândi o suprarealitate spirituală, ilustrată metaforic prin dumbrava purității paradisiace.
Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea de sine în veșnica esență a omului ca templu (Sfântul Duh). Un trup fizic locuit de altul (”Și sunt doi care se luptă/ Eu cu eu, mine cu mine”) și ambele revelate în trupul Cuvântului (mirele sau crinul cosmic). Tăria pe care o jefuiește poetul e un dincolo al firii aureolate, nu al nopții împrejmuitoare. Iar vederea, contemplarea ținutului ascuns (”ochiul de aproape”) ontologic reprezintă bucuria comuniunii umane cu divinul ”înainte de a fi”. Exilul n-a alterat cu nimic această viziune de apsirații teandrice. Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim, după 1975, stă sub semnul nostalgiei sacrului.