„Erudiția nu face casă bună cu profunzimea”, considera Emil Cioran. Această dilemă (erudiție ori profunzime?) pornește de la presupunerea că între cei doi termeni nu poate exista nicio „conviețuire”. În volumul de față, părintele Ion Buga se încumetă să ne arate contrarul. De altfel, termenii de mai sus pot fi ușor înlocuiți cu alții, de pildă cu „exactitate și adevăr” (Constantin Noica), sau, de ce nu, cu faimosul ultimatum paulin dintre „literă și Duh” (cf. II Cor. 3, 6). Și totuși, opoziția nu este decât aparent ireductibilă! Cioran însuși admitea că există ființe în care erudiția și profunzimea nu se exclud, ci dimpotrivă, se potențează reciproc (exempli gratia: Jorge Luis Borges). Un astfel de om este și părintele Ion Buga. O asemenea carte este „Testament Gutenberg”.
E de admirat consecvența (aș spune chiar „îndârjirea”) cu care părintele Buga își construiește cartea. Sunt puse în joc nenumărate referințe, din autori care nu au (aparent) nimic în comun. Acest uriaș efort de sinteză, de asimilare, are toate datele unui pariu pro domo: o luptă cu îngerul/demonul culturii universale, o adevărată probă de foc pentru propria reflecție teologică. Părintele Buga nu are nimic de demonstrat. A face paradă de erudiție prin cantitatea de autori și de citate inserată în text (definiția imposturii intelectuale) e departe de intențiile sale. Aici fiecare referință e însoțită și filtrată (legitimată) de o reflecție personală, adeseori incomodă, dacă nu chiar contraintuitivă. Adică în răspăr cu ceea ce am fi tentați să credem la o primă lectură. Dacă ar fi să identificăm tema cărții de față, ne găsim (din nou) în fața unei dileme: în prima parte (tipărită încă din 2008 ca volum de sine stătător), părintele Buga urmărește în detaliu destinul culturii scrise de-a lungul istoriei umanității, selectând însă cu grijă momentele care i se par semnificative (avem de-a face, deci, cu o lectură subiectivă a istoriei culturii); în partea a doua (de dată mai recentă), întâlnim reflecții care țin mai degrabă de filosofia culturii. Asumând o responsabilitate aproape profetică față de generațiile viitoare, părintele Ion Buga ne lasă acest „Testament”, cu speranța că actul scrierii (care îl presupune întotdeauna pe cel al lecturii, al receptării), va continua să rămână una dintre nevoile esențiale ale umanității. De altfel, pentru părintele Buga, cultura (scrisă sau orală), în dubla sa funcționalitate (conservare și transmitere), își are temeiul transcendent în rostirea principială a Creatorului: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Gen. 1, 26); cu alte cuvinte, omul reflectă, în calitatea sa de „ființă cuvântătoare”, dialogul iubirii (dialog ființial, perihoretic) dintre Persoanele Treimii. Cuvântul este, așadar, un mod de împărtășire a ființei[1]. Încă mai mult: cultura umană, chiar în ipostaza (de)căzută de surogat al unei prezențe (divine) mereu amânate (J. Derrida), continuă să se manifeste euharistic, împărtășind („diseminând”) sensuri, rațiuni ale ființei „căzute în timp”… • Alexandru Valentin Crăciun
|
Adevăr Divin
