„Năzuința către Absolut rămâne tema principală a operei eminesciene, căreia i se subordonează toate celelalte teme și motive. În unul dintre manuscrise, poetul apelează la o imagine simbolică pentru a sugera condiția omului de geniu: „ O sută de izvoare pornind de la aceeași înălțime de munte…unele vor fi reîmpărțite pentru scopuri utile prin fel de fel de țevi, altele vor mâna roți, altele mașini…unul își va arunca liber apa spre cer”. Geniul nu este ancorat în imediat, el nu are în sânul neamului său un rol pragmatic. Singura lui menire este aceea de a arăta, neobosit și imperturbabil, calea către cer.” Lucrarea reunește o serie de articole care încearcă să surprindă drumul lui Eminescu de la descoperirea poeticului ca dimensiunea inerentă a lumii la revelația absolutului divin, sursă și model al oricărei creații. E un traseu sinuos, marcat de elanuri și reveniri, de avânturi și întoarceri, un parcurs ce dezvăluie trăirea poeziei la intensitatea maximă. Evoluția interioară a poetului confirmă toate marile teorii estetice, începând cu Platon și terminând cu Heidegger. Potrivit acestor teorii, poetul nu creează prin propria sa voință și pricepere, ci e un receptacul al harului divin, instrument al unei forțe inspiratoare, izvorâte dintr-o sursă exterioară lui însuși. Eminescu înțelege poezia nu ca o pură gratuitate, ca o podoabă, ci ca temei, ca aspect major și indispensabil al vieții. Creația este și pentru poetul nostru aspirație către frumosul absolut, către adevărul absolut sau către binele absolut, iar absolutul nu e un concept abstract, pur teoretic și iluzoriu, ci e absolutul divin, idealitatea și perfecțiunea înseși reunite în ființa lui Dumnezeu. În prelungirea acestor idei estetice de notorietate descoperim în poetica eminesciană o serie de idei romantice pe care poetul le încorporează în subtext: „poezia este limba maternă a seminției omenești” (Hamann), „poetul e un sacerdot, iar arta e serviciu divin” (Wackemroder), „simțul poetic are o mulțime de puncte comune cu simțul mistic, e strâns înrudit cu simțul profetic și religios, cu toate formele ce clarviziune” (Novalis), „existența lui Dumnezeu este o realitate empirică, este chiar temelia oricărei experiențe” (Schelling). Poeticul este poezia în stare latentă, grația pe care poetul o extrage din lucruri pentru a o transpune apoi în cuvânt. Poeticul este poezia nescrisă, risipită în amurguri și răsărituri, în freamătul codrului și în foșnetul trestiei, în unda clară a izvorului și în raza călătoare a unei stele de mult stinse. Dăruit în întregime și pentru totdeauna poeziei, Eminescu s-a lăsat purtat de ea prin locuri fantastice, către înălțimi de o irealitate amețitoare, a văzut inefabilul și s-a întors cu privirea scăldată în Adevăr. Poetul român a descoperit, ca atâția alți poeți mari ai lumii, că poezia tinde neîncetat și inexorabil către frumosul divin, că orice creație are drept cauză și finalitate deitatea absolută. Fascinat de puterea de seducție a poeziei și copleșit de misterul ei, Eminescu descoperă dimensiunea mistică a poeticului, originea și finalitatea lui transcendentă. Întâlnirea poeticului cu divinul este sugerată de o temă întâlnită în iconografia protocreștină: Iisus este reprezentat ca Orfeu, păstor și poet totodată – un Orfeu creștin și un Hristos cântăreț aducând vestea cea bună a mântuirii. Autorul, Puiu Ioniță, spune că Eminescu parcurge drumul de la poetic la divin în sensul că poezia sa, care nu e o poezie neapărat religioasă, a evoluat de la elementele concrete ale poeticului, mergând treptat, prin vis, prin credințele populare și prin mit, către spiritualizarea naturii și a omului, către un misticism poetic și cosmic, în care poeticul se confundă cu frumusețea și armonia divină. Lucrând asupra poeziei și lăsându-se lucrat de ea, poetul a aflat că poeticul nu străbate doar poezia, ci toate artele și întreaga existență, că în tot ce e frumos se manifestă chemarea unei transcenderi, că poezia este în Dumnezeu, iar Dumnezeu este poezie, așa cum afirmă și esteticienii secolului al XX-lea. Poezia nu se împlinește decât atunci când poeticul întâlnește divinul, în fond, atunci când poeticul se eliberează de toate adaosurile care îl pot înstrăina de esența sa imuabilă. Devotat poeziei cu o fervoare mistică, Eminescu parcurge un traseu metanoetic de la frumosul natural, la frumosul estetic și apoi la frumosul divin.
|
Adevăr Divin
