Păianjenul arhitect
Eroul poveștii noastre este un puști păianjen. El locuia împreună cu mulți
alții care împânzeau zona, la marginea unei păduri, pe coasta unui deal. Locul
era frumos și puștiul acesta, care se numea Ață, iubea foarte mult
împrejurimile prin care hoinărea toată ziua.
Dar ceea ce nu-i plăcea lui deloc era școala. În timp ce toți ceilalți copii
păianjeni se duceau zilnic la școală, unde se străduiau să devină păianjeni de
ispravă și să învețe cât mai multe lucruri, în special cum să-și construiască
viitoarea casă, Ață ocolea școala cât putea de mult. Se cățăra în vârful unui
fir de iarbă sau se întindea pe o frunză și trândăvea așa toată ziua, în
legănarea blândă a vântului.
Ceilalți păianjeni de vârsta lui treceau în fiecare zi pe lângă el, în
drumul lor spre școală, și-l chemau mereu:
„Hai, Ață, cu noi! Știi că nu e bine să trândăvești. Noi învățăm să
facem diverse lucruri de la Bătrânul Meșter, dar cel mai important, ne pregătim
să devenim arhitecți.
Cum o să îți construiești casa, dacă habar nu ai de nimic?”
„Ei, le spunea Ață, tolănit nepăsător pe o frunză, cât de greu poate fi
să construiești o casă? Tai firele, faci niște noduri și gata! Ce m-ar putea
învăța pe mine bătrânul acela, pe care voi îl numiți Meșter? Cred că mă voi descurca
foarte bine și singur!”
Ață era foarte încrezător în cunoștințele sale, pe care, de fapt, nu le avea.
Se credea prea deștept pentru a mai merge la școală, iar munca și efortul nu-l
interesau deloc. Îi privea de sus, din hamacul lui, pe copiii care se duceau la
școală și socotea că școala este o imensă pierdere de timp. Oare nu era mai
interesant și mai plăcut să stai cu picioarele sub cap și cu o floare în gură,
să observi jocurile de lumini și umbre printre frunze și să asculți cântecele
păsărilor? Ba sigur că era! Așa că Ață nu prea ajungea la școală.
Dar ceilalți copii se duceau zilnic și învățau încet, încet, o mulțime
de lucruri. Și la un moment dat au terminat școala cu toții. Cu toții, mai puțin
Ață, care nu fusese deloc interesat.
Așa că, în timp ce el hoinărea, copiii care terminaseră școala au
început fiecare să își caute un loc plăcut, unde să își construiască o casă. Și
în scurt timp marginea pădurii s-a umplut de tot felul de pânze de păianjen,
care mai de care mai frumoase și mai minunat meșteșugite. Fiecare copil stătea
acum la casa lui și toți erau foarte încântați de realizările lor, de pânzele
pe care fuseseră capabili să le construiască singuri.
Într-o zi, Ață umbla hai-hui, ca de obicei, și se minună foarte când
văzu locul schimbat de atâtea și atâtea pânze noi. Și în fiecare pânză se legăna
câte un copil. Era o atmosferă plăcută, toti păreau lipsiți de griji și marginea
pădurii se transformase într-un loc de joacă.
„Ce chestie! se minună el, cu un picior la gură și unul la cap. Trebuie
să îmi fac și eu o casă. Și încă repede! Altfel, vor râde toți de mine și voi
ajunge prostul pădurii!”
Copiii, văzându-l, au început să-l salute și să-i arate munca lor. Ață
era impresionat în sinea lui, ba chiar puțin invidios, dar se prefăcea a fi nepăsător,
încercând să își ascundă neliniștea.
„Da, da, merge, merge... E destul de bine ce ați făcut. Și ziceți că ați
învățat astea de la bătrânul acela?”
„Da. Bătrânul Meșter ne-a învățat multe lucruri și acum le putem folosi muncind
singuri. Uite ce pânze interesante am reușit să țesem!”
„Ei, de parcă ar fi chiar așa greu! Mâine îmi voi construi și eu o
pânză, ca să aveți unde să mă vizitați”, le răspunse Ață, părând foarte sigur
pe el.
Se îndepărtă destul de abătut, dar fără să o arate.
I-a fost ușor să se laude, însă de unde să înceapă? El nu fusese la școală
deloc. Cum se face o casă bună? Cum să o calculeze pe măsura lui? Habar nu
avea. Nici măcar nu știa ce îi trebuie. Dar nu putea să se facă de râs și să-și
recunoască neștiința. Așa ceva era de neconceput pentru el.
A doua zi, Ață s-a apucat de lucru într-un loc mai ferit, pe care îl alesese
cu grijă, pentru a nu fi văzut de către ceilalți copii cum se chinuie. Ar fi
râs de el. Nu știa de unde să înceapă, cum să măsoare, unde să facă nodurile
sau câte ar trebui. Începu să facă totul la întâmplare, dar pânza i se rupea
mereu: se rupea dacă adia puțin vântul, dacă zbura prin apropiere o musculiță,
dacă mierla își desfăcea aripile o singură dată în copacul vecin. Ce mai?!
Adevărul era că se rupea chiar și singură. Cât despre posibilitatea ca Ață să
se cațăre pe propria pânză, aceasta nu exista. Unde să mai primească și
musafiri?
Ață încercă de mai multe ori, dar în zadar. Nici o metodă nu era bună. Exasperat,
se așeză pe pământ gata să plângă. Înțelesese că nu avea rost munca lui. Nu
avea cum să reușească fără cunoștințele necesare. Trebuia să meargă la Bătrânul
Meșter neapărat, să-i ceară iertare și să-l roage să-l învețe; altfel, nu are
nici o șansă.
Bătrânul fu foarte surprins să-l vadă pe Ață intrând în școală. Era
pregătit să îl asculte și să îi acorde o șansă. Ață, trezit la realitate, i-a
cerut iertare Meșterului și, recunoscându-și greșeala și neștiința, l-a rugat să
îl învețe și pe el tot ce i-a învățat pe ceilalți copii.
Văzând că Ață este sincer în dorința lui de a învăța, Meșterul a început
să-i arate tot ce trebuia să știe. Ață s-a străduit cu învățătura, pentru că voia
să recupereze timpul pierdut și să-i ajungă din urmă pe ceilalți.
După un timp, Meșterul i-a spus că învățătura e gata și că se poate considera
un arhitect desăvârșit. Ață era foarte fericit. Îi mulțumi bătrânului și alergă
spre locul lui, nerăbdător să-și pună cunoștințele în practică.
Știa să facă totul bine și exact, așa că, în final, îi ieși o frumusețe
de pânză, elegantă și trainică, de care Ață era foarte mândru.
Acum putea și el să fie în rând cu lumea, un păianjen de ispravă.
|