Mori pentru a renaște

Dăruirea se află la originea a tot ceea ce este frumos în viață. în Occident, cuvântul dăruire a devenit tabu. Este suficient să fie auzit ca să sperie. Tot ceea ce este frumos și profund dispare acum din Occident. Iubirea aproape că l-a părăsit; nu mai domnește decât sexualitatea lipsită de iubire și transfigurare, căci ea nu cere dăruire personală; pe când iubirea este o dăruire personală. Sexualitatea este ca o afacere între doi străini; iubirea unește două persoane care se cunosc intim, care nu sunt împreună pentru a se exploata, ci pentru a evolua una prin cealaltă. Fără iubire și transfigurare, sexualitatea devine frivolă.

Capitolul 1 - Doar dacă mori 3

Capitolul 2 - Să nu judeci 33

Capitolul 3 - A merge fără cârje 55

Capitolul 4 - Spre libertate 76

Capitolul 5 - Adevărul nu este ascuns 96

Capitolul 6 - Omul își creează singur fericirea ... 114

Capitolul 7 - Cunoașterea este periculoasă 134

Capitolul 8 - Va trece și asta 150

Capitolul 9 - Mirajul ego-ului 171

Capitolul 10 - Un trandafir este un trandafir, este un trandafir 188

CAPITOLUL 1

Doar dacă mori ...

Un om bogat și generos trăia odată la Bokhara. Rangul înalt pe care îl ocupa în ierarhia invizibilă îi conferea titlul de Rege al lumii.

În fiecare dimineață el împărțea aur: într-o zi bolnavilor, a doua zi văduvelor. .. Cu toate acestea, cei care cereau nu primeau nimic. Dar unii nu veneau ca să tacă.

Într-o zi, a venit rândul avocaților să-și primească partea din aceste binecuvântări. Unul dintre ei nu s-a putut abține și a prezentat o cerere detaliată.

N-a primit nimic.

Acest eșec nu l-a descurajat însă. A doua zi, venind rândul invalizilor, s-a prefăcut că are brațele rupte.

Înțeleptul l-a recunoscut imediat și nu i-a dăruit nimic. Avocatul a încercat iar și iar, ajungând chiar să se deghizeze în femeie, dar fără niciun rezultat.

În sfârșit, el s-a adresat unui antreprenor de pompe funebre spunându-i, după ce s-a învelit într-un giulgiu: „Când va trece înțeleptul, mă va lua poate drept un cadavru și s-ar putea să arunce un ban pentru a-mi plăti înmormântarea. Dacă va fi așa, voi împărți câștigul cu tine. „

Așa s-a și petrecut. înțeleptul a lăsat să cadă pe giulgiu un ban de aur. Avocatul l-a apucat în grabă, temându-se ca nu cumva antreprenorul să-I ia el primul.

Apoi s-a adresat binefăcătorului său: „Mi-ai refuzat generozitatea dar, cu toate acestea, până la urmă tot am reușit s-o obțin!”

„Trebuia să mori - a replicat omul generos - pentru a putea să-mi primești darurile. „

Acesta este sensul frazei enigmatice: Omul trebuie să moară înainte să moară.

Darurile urmează acestei „morți”; ele nu vin niciodată înainte.

Dar este imposibil să „mori” fără ajutor.

Există foarte multe religii, dar inima, miezul intim, adevăratul suflet al oricărei religii autentice este spiritualitatea.

Spiritualitatea nu este o ramură a religiei; dimpotrivă, religia face parte din ea. Exista cu mult înainte de nașterea lui Mahomed și va exista și după ce acest profet va fi dat uitării. Doctrinele se nasc și mor; religiile se cristalizează și dispar; spiritualitatea însă va dăinui, deoarece ea nu reprezintă o dogmă, ci este însăși inima existenței religioase.

Krishna este un sufit. Hristos, Buddha, Mahavira, de asemenea. Totuși niciunul dintre ei nu auzise vreodată și nu știa ce înseamnă acest cuvânt. La fel este și pentru noi acum: este de ajuns să fim cu adevărat religioși pentru a fi sufiti.

O religie este vie atâta vreme cât în ea vibrează spiritualitatea. Ea se degradează și moare de îndată ce spiritul ei autentic o abandonează sau mai exact spus, este abandonat. Nu mai rămân atunci decât niște resturi - oricât de decorate ar fi ele, de filosofie, de metafizică sau dogme. Trebuie să conștientizăm acest fenomen, altfel riscăm să ne legăm de un cadavru.

Spiritualitatea nu poate trăi alături de dogme. Poate să trăiască într-o perfectă armonie cu un suflet viu care dansează, dar cu siguranță nu cu teoreticienii sterili. Spiritului autentic al religiei îi este cu neputință să se dezvolte printre preoții fără har și de altfel nici nu are nevoie de ei. Domeniul său nu este capul, ci inima: acolo este Biserica, dar ea nu are structuri, căci orice organizare este un produs al mentalului. De îndată ce mintea devine stăpână, inima nu poate face altceva decât să se dea la o parte pentru a-i face loc. Spațiul vital al adevăratului spirit religios este cerul întreg, nimic altceva. EI nu poate fi izolat în locuri sfinte. Singurul templu care i se potrivește este Existența în plenitudinea ei: spiritualitatea nu se desfășoară decât sub cerul liber, în libertate. Dispare când lucrurile se organizează în sistem, în ritual. Atunci, spiritul autentic al religiei pur și simplu dispare.

Evreii L-au ucis pe Iisus, dar prin aceasta n-au reușit câtuși de puțin să-L desființeze. Cu toate acestea și în pofida tuturor, EI a supraviețuit. în mod paradoxal însă, acolo unde evreii au dat greș, creștinii au reușit... și fără răstignire! Ei aproape că L-au ucis pe Iisus cu tot felul de dogme. Straniu și penibil, cei ce se numesc adoratori ai lui Iisus s-au arătat mai „eficienți” decât dușmanii Săi.

Creștinismul este acum o religie aproape moartă, aproape incapabilă să mai asigure înăuntrul ei existența spiritualității. îi este acum chiar frică de spiritualitatea autentică, deoarece aceasta este sinonimă cu libertatea infinită: ține mai mult de dragoste decât de silogism, mai mult de poezie decât de proză: este aproape irațională. De aceea, toate teologiile, raționale prin definiție, se simt în pericol: a te consacra integral spiritualității înseamnă a te abandona necunoscutului. Și totuși, în viziunea noastră comună Dumnezeu este de multe ori irațional. Este și firesc să fie așa: altfel EI ar fi profesor de filosofie, teolog sau preot și nu Existența însăși.

Spiritualitatea autentică s-a îndepărtat de multe religii. Jainismul este de asemenea o religie aproape moartă. Cândva el a înflorit deplin, dând naștere marelui mistic Mahavira, dar apoi râul a secat brusc: din el nu a mai rămas decât albia uscată. Apa nu mai curge acum deloc, malurile și-au pierdut verdeața. Pământul odinioară fertil pe unde curgea apa dătătoare de Viață a Adevărului Ultim a devenit acum un deșert steril. Cum de s-a întâmplat aceasta? Discipolii jainiști au căzut pradă intelectualismului, matematicii, au devenit calculați, șireți și au ucis astfel spiritul autentic al religiei. în creștinism, ceea ce a îndepărtat într-o anumită măsură suflul divin inițial a fost importanța exagerată pe care a căpătat-o în timp ritualul eclesiastic; în jainism acest agent devastator a fost cerebralitatea care a dat naștere teologiei și filosofiei sterile.

Trebuie să ne amintim mereu și mereu faptul că spiritul religios autentic nu este proprietatea niciunei religii particulare. Dimpotrivă, el stă la baza oricărei religii și toate religiile vii îi aparțin. EI este însăși imensitatea Cerului, țesută dintr-o stare deosebită a conștiinței.

Cum să devii în mod autentic religios? Aceasta nu se face neapărat aparținând unei religii precise, ci detronând capul și întronând inima.

Sunt posibile două forme de a exista. Ne putem focaliza pe gândire sau pe trăirile inimii. în primul caz, ne vom realiza în această lume: vom dobândi bogății, putere, prestigiu. Din afară vom putea părea chiar un exemplu. Dar în interior eșecul va fi total: o persoană axată pe intelect nu are aproape deloc acces la lumea interioară. Mentalul este orientat spre exterior, spre ceilalți; inima se deschide înăuntru, spre Sine. Când energia noastră vitală coboară din cap spre inimă, devenim autentic religioși.

Lumea unui om cu adevărat religios este inima, cerul său este dragostea. Lui aproape că nu-i pasă de unde vine Universul și încotro se îndreaptă. De fapt el nu pune întrebări; dimpotrivă, el începe să trăiască. Existența este etern prezentă: doar nebunii se întreabă de unde vine ea. Spun bine: doar nebunii. Degeaba se împodobesc ei cu expresii filozofice foarte complicate, în realitate nu sunt decât niște bieți ignoranți. Un om înțelept trăiește Existența cu toată ființa sa, fără a fi obsedat în chip steril, așa cum facem noi acum, de originea ei. Trebuie să fim prezenți, să vibrăm, să trăim cu adevărat. Să lăsăm Viața să se manifeste în noi în toată plenitudinea misterului Ei!

Abia atunci se poate produce miracolul: doar cel care nu întreabă primește răspunsuri. Nu cel curios devine conștient de început și de Sfârșit, ci doar acela care în tot ceea ce i se petrece rămâne egal și detașat. într-o stare de sărbătoare lăuntrică. în el se întâlnesc începutul și Sfârșitul, deoarece devine el însuși un mister. Acest profund secret nu este un „ceva” exterior. Examinându-l, observându-l, analizându-I, studiindu-I, ne învârtim în jurul cozii! Nu gândind vom realiza secretele Vieții, ci avansând transfigurați cu toată ființa spre centrul misterului, adâncindu-ne în el.

Ori, noi putem deveni acest mister, căci facem parte din el, așa cum și el face parte din noi. Când pătrundem miracolul Vieții, nu o facem în calitate de observatori, care rămân mereu străini, ci identificându-ne extaziați cu el. Atunci nu plutim, nu înotăm, ci devenim însuși cursul apei. înțelegem brusc faptul că râul este curentul apei, iar curentul apei este râul. La fel, Dumnezeu este în noi, în măsura în care și noi suntem în EI.

În această fuziune beatifică toate întrebările dispar ca prin farmec, iar răspunsul se ivește nu ca o soluție a problemelor noastre; de fapt, înțelegem că în realitate nu există nici o problemă și în acel moment, pentru prima oară, ajungem să trăim plenar acest mister profund care este Viața, reușim să trăim divinul. să fim divini. Deoarece a declarat: .Ana’l Hak, Eu sunt Dumnezeu”. AI Hallaj Mansur a fost omorât cu bestialitate de musulmani. Oamenii așa zis religioși ucid întotdeauna adevărul: ei nu pot suporta ca un om să afirme ca este una cu Dumnezeu, că ESTE Dumnezeu. Aceasta le lezează ego-ul: cum ar putea un om să fie divin? Ei nu îI înțeleg pe AI Hallaj atunci când acesta spune: „Eu sunt Dumnezeu”. Aceasta nu înseamnă nici „Eu sunt Dumnezeu și voi nu sunteți”, nici „Eu sunt Dumnezeu și aceste pietre și stânci, nu”. Afirmând „Eu sunt Dumnezeu”, în fapt el nu declară altceva decât că totul este divin, că totul este sacru și că el A REALIZAT ACEASTA.

Fanaticii, cei care cred numai în dogme, l-au ucis pe AI Hallaj. Pentru ei, Dumnezeu l-a creat pe om; acesta nu poate fi decât o creatură, nu și un creator. A proclama ”Eu sunt Dumnezeu” este, în această viziune penibil limitatoare, un sacrilegiu și o profanare. Totuși, atunci când Mansur a fost ucis, el se adresa Cerului, strigând plin de credință: „Nu mă poți înșela! Te văd până și în acești ucigași; oricare ar fi forma în care Te-ai manifesta, Te voi recunoaște, Doamne, deoarece eu deja Te-am cunoscut”.

Spiritualitatea autentică nu este câtuși de puțin o reflecție sterilă asupra existenței, ea constă în primul rând

Pag. 3 – 7