Lui Petru Demetru Popescu îi cântă inima în poezie nu doar în sunet de rimă, ci în mărturii de sacru adevăr și în veșmânt ca de sărbătoare. Iubirea e sfântul lăcaș; de sub acoperământul ei arată că primește har și dar. Iar darul ei, al iubirii, îl contemplă în iertare, în uitare de sine, în vindecare; iertarea însemnă vindecare. Și aceasta o dă deplin numai Dumnezeu. Numai împărtășindu-ne din iubirea lui Dumnezeu, iubind cu iubirea Lui, ne lepădăm de noi înșine, de egocentrismul ucigător și iubim vindecător, ne înălțăm în nemurire: „Doamne, dă-ne chip ca de floare,/ Pentru lumea pe care ai creat-o parcă din soare,/ Înveșmântă pe om cu ale Tale virtuți,/ Numai Tu să îl mângâi, numai Tu să-l săruți... Dă-i fiorul cel cald care naște frăția,/ Dă-i acordul divin făurind poezia...“
Adevăr Divin
