...o etică mai presus decît aceasta și nici o experiență nu poate să sugereze una mai rațională. Nici o altă regulă de conduită a vieții în afară de această regulă simplă a lui Iisus și Krishna, Confucius și Buddha nu-1 va ajuta mai mult pe om să călătorească lin și nestînjenit pe cărările presărate cu obstacole ale existenței. Este o regulă care face minuni și care poate fi aplicată universal tuturor oamenilor de toate condițiile și din toate epocile. Este la fel de bună pentru orientalii cu pielea cafenie ca și pentru occidentalii cu pielea albă, la fel de satisfăcătoare pentru proscrișii zdrențăroși ca și pentru milionarii bine hrăniți, iar valoarea îi este complet disproporționată față de simplitate. Căci cu toții sîntem copiii unicei Vieți Infinite, membri ai aceleiași imense familii umane. Așadar, să facem fapte bune, generoase și milostive de fiecare dată cînd e posibil, și nu rele, egoiste și crude, dacă vrem să fim tratați cu bunătate de karma. Dacă cineva se va întreba de ce trebuie omul să se deranjeze să afle sau să definească adevărul, cînd practică deja bunăvoința față de toate ființele, răspunsul este: pentru că, în primul rînd, nu va ști că acesta este adevărul și prin urmare poate să se răzgîndească a doua zi și să renunțe astfel la bunăvoința lui. Și, în al doilea rînd, complexitatea faptelor oamenilor este bine cunoscută, iar binele și răul se împletesc adesea în mod curios. Iar în al treilea rînd, filosofia oferă singura justificare pentru o viață etică și altruistă, bazată în întregime pe rațiune, dar totuși nu duce la egoism și răutate.
Prin urmare, atunci cînd Buddha a inspirat compasiune, nu a fost pe baza simplului sentiment, ci pe cea a cunoașterii profunde. Omul care și-a lăsat soția iubitoare și palatul de marmură, plecînd în căutarea unor lucruri intangibile precum pacea și adevărul, nu era un sentimental.
Ar fi însă o mare greșeală să presupunem, așa cum se face de obicei, că, deoarece Buddha a propovăduit și doctrina nonviolenței (pe care Gandhi a făcut-o celebră în vremurile moderne), el a destinat-o practicării de către toți oamenii. A destinat-o doar călugărilor și asceților care renunțaseră la viața lumească și la responsabilitățile ei. Asemenea tuturor înțelepților autentici, Buddha și-a dat seama că nu exista nici un cod universal al moralității, ci gradații ale datoriei, stadii ale eticii. Astfel, atunci cînd generalul Simha l-a întrebat tocmai despre acest aspect, sfîșiat de îndoială dacă trebuia să-și abandoneze profesia de soldat sau să o ducă mai departe, Buddha i-a răspuns: ”Cel care merită pedeapsă trebuie pedepsit. Cine trebuie să fie pedepsit pentru crimele pe care le-a comis își suportă suferința nu din cauza relei-voințe a judecătorului, ci a fărădelegii sale. Buddha nu propovăduiește că aceia care merg la război pentru o cauză dreaptă, după ce au epuizat toate mijloacele de menținere a păcii, sînt condamnabili. Trebuie condamnat acela care este cauza războiului. Buddha propovăduiește abandonarea totală a sinelui, dar nu capitularea în fața puterilor malefice”.
Am citat aceste cuvinte doar pentru că exprimă exact punctul de vedere al învățăturii ascunse asupra aceleiași întrebări. Nu negăm că atitudinea corectă pentru călugăr sau mistic este să nu omoare, indiferent de circumstanțe, ci să sufere ca un martir și să-și dea viața; și să nu facă rău nimănui, nici măcar ca pedeapsă. Gandhi, prin urmare, și doctrina sa a nonviolenței reprezintă misticismul indian în cea mai bună ipostază; dar ar fi o mare greșeală să îl considerăm reprezentantul filosofiei indiene mult superioare. Aceasta nu propovăduiește etica nerealismului emoțional, ci a serviciului rațional. Ea este puternică acolo unde cealaltă e sentimentală.
Celebra poruncă a lui Iisus de a nu rezista în fața răului trebuie interpretată în aceeași lumină. Ea trebuie urmată literal și în afara lor de mistici și pustnici, dar în mod inteligent și în interior de înțelepți. Căci, chiar dacă aceștia din urmă au ajuns să cunoască identitatea supremă dintre ei și escroci și criminali, asta nu trebuie să-i împiedice să se protejeze pe sine sau pe alții de escrocherii sau de crime și nici să-i pedepsească pe răufăcători pentru delictele lor, cu condiția, așa cum arată Buddha mai departe, ca aceasta să se facă fără ură. Căci atunci, observa marele învățător asiatic, ”criminalul va trebui să învețe să se gîndească la faptul că pedeapsa este fructul propriului său act și, imediat ce poate să ajungă onest la o astfel de înțelegere, pedeapsa îi va purifica sufletul, iar el nu își va mai deplînge soarta, ci de fapt se va bucura de ea”.
Misticismul care-l face pe om un spectator pasiv al nedreptății agresive sau al crimei violente ori ascetismul care îl face să tolereze răul înfăptuit în prezența sa cu argumentul că a renunțat la lume și la felul ei de a fi nu reprezintă adevărata înțelepciune a Indiei. Este datoria filosofului să nu refuze să dea ajutor atunci cînd victima... pag. 397-398 |
Adevăr Divin
