Floarea de Foc Când gerul își trecuse firii, când iarna și-a țesut cojoc, Aiudul împletit în jale a cunoscut Floarea de Foc. Era ”Alba” o celulă a morții, zisă ”Frigider” – în ger cumplit țin temnicerii acolo oameni care pier. La poarta de fier, scrâșnită și mușcată de-al morții greu somn, au fost aduși, în zeghe și cătuși, Părintele Daniil și un om. Au fost împinși acolo ca să le piară cuvintele în gerul acela îngrozitor, neomenesc, dar Părintele se azvârli pe jos îndată, cu brațele deschise, în toată zloata murdăriei închipuind o cruce. ”Așează-te pe mine!” – acum, ca două cruci de oase, cei doi ”bandiți” ai Lui Hristos stau spate peste spate. ”De-acum nimic să nu mai spui, nici să gândești în tine, decât «Hristoase, Dumnezeu, ai milă către mine!»” și dintr-odată o lumină nespusă, albă foarte a cotropit celula ceea și i-a trecut prin moarte. Ei n-au știu cât timp a curs, ”opt zile” – au spus aceia care i-au scos din ”Frigider” când a scrâșnit iar cheia. Lângă Părintele era topită ghețăraia, iar trupul lui parcă ardea din rugăciunea aia. Când gerul își trecuse firii, când iarna și-a țesut cojoc, Aiudul împletit în jale a cunoscut Floarea de Foc. Floarea de Gând Tot împletind cununi de spini, și flori de gând, și flori de ceară călugărul zicea plângând în mintea sa a mia oară : ”O, Doamne, nu lăsa în mine nimic din ceea ce-o să piară!” Treceau prin mintea sa străinii, ai tinereții ani nebuni… ”O, Doamne, eu îmi merit spinii și-aș merita să mor acum!” Așa spunea bătrânul bun… ”Aș merita ca niciodată Tu fața să nu mi-o arăți! Aș merita cu mii de suliți Tu să mă-mpungi și să mă cerți! Iar Tu mă ierți!…” ”Cum îmi mai dărui clipa asta și bucuria după plâns și toat-această Mare Pace care-mi mângâie părul nins… când știi că și eu Te-am ucis?!” Așa zicea bătrânul cela, plutind în liniștea de seară și tot gândindu-se așa la faptele de-odinioară își împletea cununi de spini, și flori de gând, și flori de ceară. Floarea de Lumină În dimineața mângâierii, plutind pe apele tăcerii, biserica de la baraj sticlea în albul ei miraj. Erau în ea din toată țara, din Făgăraș și Hunedoara, De la Brașov și București, creștini veniți să afle vești de Sus în ceea ce-i privește. Stăteau cuminți ca-ntr-o poveste. Nu începuse liturghia, dar sus pe schele era via minune, fluture rupestru: călugărul din Drăgănescu. ”Mă, Gheorghe, eu atâta-ți spun, tu n-ai făcut nimica bun când te-ai certat cu Ana ceea. Te du și-ți împacă femeia.” Iar Gheorghe, tremurând de frică, nemaiștiind ce să mai zică, de unde-i știe tot Acela?!, și ce vorbise cu femeia!, plângea simțind că înspre sine se pogorâse Cel ce Ține întreaga lume din iubire. și toți simțeau că-și ies din fire. Iar Marele Învățător, într-un halat de muncitor, picta cu o pensulă fină, la capul unei gropi din tină, cum dintr-un mort întins pe masă, ținând în mâini o ceară groasă, iese o floare de lumină.
|
Adevăr Divin
