Gândurile acestea oferă principiul clarificator al afirmării visului. În fața unui mesaj sosit dinlăuntru suntem tentați să rămânem doar la litera lui, să nu ținem cont decât de una dintre fațete, luând partea drept întreg. Și așa riscăm să ne rătăcim. Astfel apare spectacolul întristător al persoanelor care evoluează în lumea fenomenelor interioare, fără a fi coborât îndeajuns de profund în ele însele pentru a atinge centrul în care se adună și de unde pornesc toate razele care susțin circumferința. Aluziile visului mi se pare că îi vizează în special pe aceia care se opresc doar la primul sens al unor afirmații care ar fi trebuit să fie văzute în sensul lor simbolic și clarificate prin discrimi¬narea interioară. Ar fi și crud, și inutil să dezvoltăm subiectul și să ne oprim la tabloul atâtor ”ghicitori” și ”clarvăzători” cu tot cu înșelătoriile lor. Mai util este să reamintim cercetătorilor cinstiți prudența pe care.trebuie să o manifeste în fața semnelor și felul în care trebuie să ne poziționăm pentru a ne citi dorințele și opțiunile. Cine ne va furniza limpezimea necesară? Dumnezeu însuși, autor al formelor celor de dincolo de toate formele, soarele central ale cărui raze nasc sfera de lumină și de întuneric, ochi al lumii capabil să citească în complexitatea contradictorie a universului. Pentru ca acest organ al viziunii să înflorească în noi, e necesar să începem prin a accepta ocultarea luminilor personale. Trebuie să începem transformarea propriei noastre ființe, care va înlocui privirea omenească prin aceea di¬vină. Și atunci Dumnezeu însuși ne va ajuta să evităm a-l recunoaște în chipurile Sale parțiale, pe care le va supune examinării noastre. Ne va reaminti că nu tolerează alți zei în fața Lui și că Aceasta se sustrage oricărei fixări în tipare impuse de indiferent care individ, căci e făcută să ne rămână de neînțeles. Astfel, Mercur este în același timp Spiritul cu o mie de înfățișări și Esența, una și imuabilă, a acesteia.
Variatele forme sunt culorile vieții, a cărei unitate esențială înseamnă lumină pură și întuneric pur. Când unitatea se realizează în noi, ne face capabili să o descifrăm în varietatea aparențelor. Este momentul în care putem reuni, în felul nostru de a fi, cele două aspecte ale divinității, este clipa în care putem pătrunde în complexitatea experiențelor contradictorii, fără a pierde din vedere simplitatea și limpezimea nucleului. Oricine ne-ar contempla din afară ar fi surprins de stranietatea atitudinii noastre. Dacă va avea încredere în noi și ne va îndrăgi, dacă va încerca să ne urmeze, până la urmă va fi dezamăgit și se va considera înșelat în așteptări. Ne va auzi zicând: ”Vino” și va veni, numai că noi vom fi deja în altă parte, iar mâinile lui, care ar da să ne îmbrățișeze, nu vor strânge decât un gol. Totuși, dacă nu va renunța la partidă, dacă va crede în pofida tuturor aparențelor, dacă va nădăjdui contra pierderii oricărei nădejdi, căci va continua să iubească, atunci va pătrunde, din decepție în decepție, prin stratul gros de la marginea ființei sale. Cum nu a putut face prizonieră imaginea pe care o vedea în noi, va fi constrâns să iubească și mai profund, să iubească ceea ce nu se vede și, rămânând credincios denepătrunsului, se va transforma chiar el, treptat, în denepătruns. Dacă ”însușirile” individului îl părăsesc, se va trezi obligat să se alipească la ceea ce visul numește Incalificabilul. Și astfel, din încercare în încercare și din deziluziei deziluzie, până la urmă se va elibera de iluzie. Nu va mai face parte din cireada de trași pe sfoară ai lui Mercur-Voltaire, căci va fi devenit el însuși zeu. Din starea de discipol va trece la aceea de maestru, iar aceasta - alcătuită din totala disponibilitate în fața mișcărilor Vieții - îl va face să impună altora spectacolul schimbător și descumpănitor al felului său de a fi, lucru care i-ar putea conduce și pe aceștia, la rândul lor, la necesara aprofundare ce ghidează către secretul vieții, către ”secretul secretelor” celebrat de cei vechi.
Personajul pe care am încercat să îl descriem figurează la loc de cinste, sub diferite nume, în varii tradiții spirituale. în perimetrul nostru, este vorba despre Merlin, fiul diavolului și al unei călugărițe, cel care din naștere a moștenit, în egală măsură, Binele și Răul. Comportamentul său contrazice orice așteptare: râde când ceilalți plâng, plânge când ar trebui să râdă, și asta fiindcă se află în contemplația limpezimii din tenebre și a întunericului din lumină, or, cum majoritatea ființelor nu pricep decât contrariile care se manifestă la suprafața lucrurilor, Merlin joacă rolul de contragreutate a acestei viziuni exterioare, mărturisind prezența a ceea ce nu iese la vedere și, inevitabil, mergând în răspăr cu mentalitatea comună. Dezvăluindu-le celorlalți fețele realității pe care nu o văd,... pag. 24-25 |
Adevăr Divin
