|
Elena lumii de dincolo
„Și voi, nenuntite fecioare...”
(Euripide, Tragedia Troienilor)
Povestirea aceasta începe în Munții Pindului. În
pârg de secol xx. Toamna, în anotimpul nunților. Evenimentul Pindului
în toamna aceea: nunta preafrumoasei Elena. Armânii din sate îi spuneau Lenea,
Grecii de la dregătorie îi spuneau Heleni. Fusese mult râvnită și mult pețită.
Alesul și norocosul este Stere Nika. Mirele este din familie cu avere și onoare. La aromâni, acestea
sunt valorile principale: averea și onoarea.
În pre-ziua nunții, sâmbătă seara, Pascali-tatăl a
fost lovit de o amețeală bruscă, a căzut și nu s-a mai ridicat. A fost pus în
pat. Și-a amintit că, la o faptă necuviincioasă, blânda Kerana i-a spus: „Să
n-ai parte să joci la nunta fetei tale”. Și în ajun de nuntă, vorba aceea s-a
făcut faptă, căci vorbele celor blânzi sunt primejdioase.
Dimineața nunții era strălucitoare, nimic nu prevestea
zbuciumul și prăbușirea ce aveau să urmeze.
Druștele au venit s-o gătească pe Elena de plecare.
Pieptănată cu meșteșug și îmbrăcată ca o zână.
Apoi a venit alaiul mirelui din satul vecin, să ia
fata.
Au împlinit ritualul ruperii florii.
Au plătit vamă de „ridicarea miresei”. Au plătit în
cereale, fructe, miere și vin.
Au pornit cu muzici și voioșie spre satul mirelui.
Ieșeau oamenii la porți să vadă trecând alaiul
preafrumoasei Elena Pascali. Găteala de mireasă o făcea mai frumoasă.
Stere Nika, mirele cel bogat și vrednic mergea în
frunte, între două druște. Elena venea între doi vătășei.
Caii erau împodobiți.
Satul mirelui. Oamenii bucuroși că au dobândit fată
fronimă și mândră.
Nunta în bătătura satului, sub munte.
Muzicanți buni, taraful de la Vlahorinți.
Ritualul cununiei în biserică. Lume din trei sate
era acolo. Au venit la biserică și grecii cei trufași din Ladoneu. Se minunau
de frumusețea miresei, și aceasta era un omagiu, iar armânii, machidonii, se
mândreau.
Acum eu, naratorul, nu dau toate detaliile nunții.
Nu fac o proză de reconstituire istorică sau etnografică. Eu
sunt acum mai mult un hagiograf decât un istoric. Percep mai mult sfințenia
acelor timpuri și acelor chipuri, decât datele unei Tracii primordiale. Nu fac evocare, ci revelare. Adică acest gen de proză mi-ar plăcea: genul
revelatoriu. Încă mă simt frustrat că n-am cunoscut acel sat din Pind, locuit
și astăzi de o minoritate aromână, tot mai strâmtorată, mai
sufocată. Când am cunoscut familia Zissu-Pascali, ea locuia într-un sat din Dobrogea,
unde se strămutase după primul război mondial. Dacă se va face un film după aceste
istorisiri, cineastul să meargă în Munții Pindului, să filmeze pe viu și
va fi răsplătit. Cadrul, natura, ritul, documentul etnografic – acestea nu-s
treaba prozatorului, ele se află deja filmate în Arhivă, trăim în secolul depozitelor
de imagini. Obiectul prozatorului este „omul părticică dintr-o împărăție” suferința ruperii de
împărăția nevăzută, căutând veriga pierdută din lanțul de aur, rupt odată.
Specialitatea scriitorului, obiectul său, este tragedia și taina.
Hora miresei.
Cercul vrăjit al sătenilor, privind. Muzicile intensifică
emoția. Minunea nunții atinge un punct maxim. Toate privirile sunt hipnotic îndreptate
spre miri, spre fată.
Și atunci un bătrân a exclamat ca și în transă:
– Este atât de frumoasă, că nu mai prinde anul!
– Taci, nebunule! i-a spus o femeie care a auzit. Înghite-ți
cuvintele!
Dar vorba fusese slobozită.
Mireasa, frumoasa Elena, a dus deodată mâna la cap,
și s-a oprit din horă. Toți au fost șocați, neștiind ce se întâmplă. Mireasa și-a revenit, a zâmbit, a încurajat jucătorii. A încercat să reia și ea
jocul, a mai făcut o rotire; dar s-a oprit și a dus mâna la cap. A gemut încet:
Auuuuu. S-a clătinat. Stere a sprijinit-o.
– Ce ai? a întrebat el, speriat.
– Aoleu, capul! Mă doare! a spus ea încet.
Este amețită. Dă să se așeze. Mirele o sprijină
spre prispa casei.
Vătășeii au încercat să însuflețească norodul, să
nu se strice nunta.
Mai o glumă, mai un comentariu inocent.
Că ea are nevoie de liniște, după o săptămână de
trudă și pregătire mare. Mai o aluzie erotică, ceva despre „întâlnirea necesară”.
Și nunta a continuat până seara, dar fără veselie.
Au stat și la masă. Bucate din belșug.
Oamenii au mâncat și au băut, dar tot vorbind în
șoaptă despre durerea de cap a miresei.
Elena s-a mai arătat o dată, făcând efortul să arate
o față calmă, zâmbitoare. Apoi ea s-a retras
în casă. A stat numai cu mâinile la cap: o durere cumplită se declanșase acolo.
Elena avea 18 ani.
Noaptea s-a zvârcolit de durere, n-a închis ochii.
A doua zi, au chemat-o pe descântătoarea Luța. Era
cunoscută că lua cu mâna durerile omului și tăia cu cuțitul răul, alunga
deochiul, lipitura, săgetătura, pocitura și fulgerătura. De cum a început să
vorbească, durerile au stat.
Descântătoarea zicea:
Pasăre albă, cudalbă/ sus ai zburat/ jos ai picati În
cer ai zburat/ în piatră ai picat.! De-o fi deochiul de bărbat
negru-necurat/ să-i crape boașele/ De-o fi deochetură de soare/ să-i
pice razele.! Fugi, sabie diavolească, că vine sabie îngerească. Fugi! Fugi din creierii capului, din fața obrazului. Și capul să rămână curat,
ca argintul și aurul strecurat. Descântecul e de la mine, leacul de la
Dumnezeu.
Și a mai spus cuvinte tainice, nedeslușite și puternice.
Și a ars esență de fugătoare sau zebrină și a uns ceafa și gâtul cu iarba zisă „cheița raiului”.
Elena s-a simțit bine toată ziua. A doua zi, iarăși
au muncit-o durerile.
Pag. 7 – 11 | 
Adevăr Divin
