Si eu am fost in cer (Romane sociale 02)

În cariera mea literară, am scris multe lucrări despre viața unor persoane apropiate sau întâlnite întâmplător. Nu-mi propusesem să scriu nimic despre familia mea, deoarece mi se părea că toți au fost oameni simpli, neinteresanți pentru cititorii din aceste timpuri. În această iarnă geroasă a anilor 2014-2015 e.n., mi-am schimbat hotărârea. Am descoperit circa 300 de pagini scrise de mâna tatălui meu, Gheorghe Coruț, și unele din însemnările sale m-au pus pe gânduri. După citirea lor, am cugetat mult dacă să scriu sau nu această carte. Eu cred că merită scrisă si citită. Ne dezvăluie un erou-aviator din cel de al doilea război mondial cu bucuriile, dar, mai ales, cu necazurile sale.

Tata a plecat dintre cei vii în urmă cu zece ani, lăsând însemnările într-o cutie de carton, căreia nimeni nu-i dădea nicio importanță. N-a scris cu gând de a fi publicat. Eu cred că a scris un fel de spovedanie și carte de învățătură pentru urmași. Din această cauză, scrisul este de o sinceritate dezannantă. Eu mi-am luat sarcina de a-l stiliza și corecta, fără a interveni în esența lui. Cel care povestește este tata, Gheorghe Coruț.

Multe lucruri veți întâlni în această lucrare. Lumea satului din nordul Moldovei, cu obiceiurile si credințele ei. Cumplitele încercări prin care au trecut bărbații acestui neam, alături de conaționalii lor, în luptele pentru întregirea și neatârnarea neamului. Perioada interbelică așa cum era, cu cele bune și cele rele. Sângerosul război împotriva URSS și urmările cumplite ale înfrângerii. Toate s-au produs parcă conform profeți ei Mareșalului Ion Antonescu: Luptați, băieți, ca să muriți, căci vii și înfrânți de-ți rămâne. Veți fi ca și morți!

Acum înțeleg mai bine vorbele pe care mi le spunea tata. Fericiți, mult mai fericiți sunt cei care au căzut pe câmpul de luptă. Ei n-au trăit durerea și umilința patriei învinse, nici n-au ajuns la judecata nedreaptă a invingătorilor

Scriu cu speranța că generațiile viitoare nu vor cunoaște durerea și umilința patriei învinse, nici nu vor ajunge la judecata nedreaptă a învingătorilor și a cozilor de topor ale acestora. E dreptul meu să sper că România, parte a Uniunii Europene, nu va mai fi niciodată înfrântă și niciun cetățean român nu va mai ajunge la judecata nedreaptă a învingătorilor sau a colaborationistilor acestora.

• Pavel Corutz

Prolog

Un neam cu rădăcini românesti

Patima pentru pământ

Eu am visat să zbor

Europa în război

Îmbrățișarea morții

Cotul Donului

Junkers

Căzut din Cer

Rănit și captiv

Destin de captiv

În pragul morții

În lagărul de la Uman

Am sărutat pământul patriei

Anarhie în Armată

Pribeag

Visez mereu că zbor

Epilog

Patima pentru pământ

Cum a făcut tata avere?

Tata Costache a fost cel mai bogat dintre copiii bunicului Silvestru. Inițial, el și-a făcut averea singur, apoi, împreună cu mama. De mic, era harnic, dar încăpățânat, fapt pentru care bunicul îl mai atingea, din când în când. Pe la vârsta de 16 ani, după o astfel de ceartă, tata i-a spus bunicului: Tată, o să-ți arăt eu cine sunt. O să-ți arăt că eu sunt cel mai gospodar fecior al matale. Asta a spus și dus a fost.

Din povestea tatei, știu că a plecat slugă la bogătani. Muncea pe rupte până căpăta un bănuț de aramă. Când avea zece bani de aramă, îi schimba pe unul de argint. Când făcea zece bani de argint, îi schimba pe unul de aur. Pe acesta îl cosea în chimir, să nu fie tentat să-I schimbe si să-I cheltuie. Flăcăii de vârsta lui mergeau la hore îmbrăcați frumos. El umbla cu haine de lucru amărâte și privea cu jind la horele în care dansau fete care l-ar fi plăcut. El își pipăia chimirul cu aur și pleca, să nu vadă. În sinea lui, își spunea că el se va distra mai bine decât ceilalti, când i-o veni sorocul.

Când a fost încorporat să-și facă armata, avea un chimir plin cu bani de aur. Îl ținea ascuns direct pe piele, să nu i-l fure cineva. Anii de cătănie treceau greu și el visa mereu la gospodăria pe care și-o va face. Când a terminat armata, a trecut cu un camarad pe la casa acestuia din comuna Sinești, satul Stemești. Era o casă frumoasă, de om gospodar, a unui mazil pe nume Dumitru Beșliu. În timpul ospeției, tata a pus ochii pe fata mazilului, Profira. Avea numai 14 ani, dar era bine dezvoltată. Ce s-a gândit el? Ia să cer mazilului fata, că e frumoasă si vrednică. Gândit si făcut.

Bunicul meu dinspre mamă, mazilul Dumitru Beșliu, i-a ascultat cererea în tăcere, apoi l-a întrebat de-al cui este si ce avere are.

Tata a scos chimirul cu aur și la descusut. Pe masă s-a adunat o grămadă de monede de aur, de se mira bunicul mazil. Tata i-a spus de unde este și ce gospodărie aveau părinții. În fața acestor argumente, mazilul a oferit partea lui de bogăție: șase hectare de pământ și un car cu boi plin cu zestrea făcută în casă de mama și bunica. Tata Costache și mama Profira au făcut nuntă mare, în satul din valea Jijiei. Și-au mai cumpărat pământ, unelte agricole modeme și o moară cu abur. Si-au clădit casă frumoasă si acareturi multe.

Văzând toate acestea, bunicul Silvestru i-a spus Costică, tu ești băiatul meu. Nu mi-ai cerut nimic și ai de toate.

Tata a avut cai, boi, vaci și multe oi. Când au pătruns rușii în sat, au făcut prăpăd. Au tăiat și au mâncat aproape toate animalele, printre care și cele 200 de oi ale tatii. Doi ruși beți au fiert o oaie întreagă, într-un cazan de rufe si au mâncat-o înainte de a fi gata. Amândoi au murit de indigestie, dar bietul tata a fost cercetat pentru suspiciunea de a fi otrăvit soldații sovietici. Noroc de ofiterul medic care a constatat indigestia la cei doi decedați. Turma s-a dus pe apa Sâmbetei, dar tata nu suferea foarte tare. Credea că va rămâne cu obiectul patimii sale - pământul. Agonisise aproape 40 de hectare și dăduse fetelor la măritiș numai câteva din ele. Mai avea pe numele lui mai mult de 20 de hectare, dintre care două cu vită de vie indigenă și un pâlc de pădure.

Cum de-i mersese atât de bine după însurătoarea cu fata mazilului?

În primul rând, nu bea alcool și nu pierdea timpul pe la cârciumi. În al doilea rând, era un țăran cu vocație modernă. Orice apărea nou intra în atenția lui. Făcea afaceri cu oricine se potrivea, fără deosebire de etnie sau religie. Avea prieteni buni între jidovii din Bivolari și afla de la ei informații privind mersul pieții. Uneori, lua pe credit, dar plătea cinstit, toamna, după vânzarea recoltei.

Iubea cu putere caii, dar a fost primul biciclist din județ. Mergea până la Iași, cale de 60 de kilometri, mâncând pe bicicletă. Tot așa se Întorcea. A ajuns să facă și 160 de kilometri Într-o zi, când avea multă treabă. A intuit rapid direcția progresului și și-a cumpărat în rate secerători mecanice, batoză de grâu, vânturătoare de floarea soarelui, moară cu motor pe aburi. Moara a fost adusă din Germania, de către un jidan cu care era prieten. Apropo de cuvintele jidan sau jidov. Pe vremea când tata făcea afaceri cu ei, jidanii nu acceptau să li se zică decât domnul jidov sau domnul jidan.Nu fusese încă inventat cuvântul evreu iar ovrei era mai rar întâlnit. Mă întreb de ce acum evreilor nu le place cuvântul cu care se autodefineau.

Tata lucra cu mașinile sale atât pământul propriu, cât și pământurile altora, de la care lua plată în bani sau în natură. Banii se strângeau și se cumpăra pământ, pentru a îndestula setea de moșie a tatii. Când se trezea dimineața, nici nu mânca, până ce nu arunca o privire către dealul din vest, pe care își adunase cea mai mare parte din pământ. Își umplea sufletul de bucurie, apoi trecea la muls oile de acasă (mai aveam și unele la stână). Se aștepta ca și noi, copiii, să fim la fel de pătimași ca el, dar n-a fost niciunul să-i semene exact. Fiecare copil visa altceva și numai fetele își doreau pământ de zestre (a avut șapte fete). Noi, cei trei băieti, visam fiecare o meserie care să ne scoată din sat.

Gânditi că băietii nu înteleseseră rostul pământului? Îl înteleseserăm noi bine, dar prea ne muncea tata de mici. Noi n-am avut copilărie, ci numai muncă pentru pământ. La vârsta de 10 ani, sora mai mare, Aneta, înhăma caii și ara cu plugul de coastă, cu două brăzdare. Ce fac copiii de zece ani acum? Butonează calculatoare. De la cinci ani, n-am știut ce e somn dimineața. Tata mă trezea cu noaptea în cap, să dau oile în strungă. Seara, când să dorm, mă trimetea cu caii la păscut pe unde era iarba mai grasă, în preajma cimitirului. Câți copii de cinci ani mai dorm în cimitir, cum dormeam eu cu fratele mai mare cu doi ani, Vasile? Nu spun că munca nu ne-a călit trupurile și voința. Spun că era prea devreme să ne muncească în așa hal. Nu-l pot acuza însă. Așa trăise si el în copilărie. Din această cauză, nu m-am certat niciodată cu el și m-am străduit să-I fac mândru de mine. Când am ajuns aviator și-i trimite am zeci de mii de lei, a înțeles că fiecare om are rostul lui în viață.

Cu moartea în suflet

Părinții mei, Costache și Profira, au avut șapte fete și trei băieți. Eu am fost al cincilea născut, după trei fete și un băiat, la 23 aprilie 1914. Așa se face că țin minte cum a plecat tata la război, în 1916. Clopotul de la biserică răsuna sinistru, anunțând războiul. Femeile din sat plângeau strânse în grupuri. Bărbații tăceau incruntati. Numai Dumnezeu stia ce era în sufletele lor. Se pregăteau să plece cu trenul la Iași, din gara Rediu.

Îmi amintesc ca prin vis cum am plecat la gară. Tata mă ducea în brațe. Moș Gheorghe Onuțu îl ducea pe fratele meu Vasile, mai mare cu doi ani decât mine. Mama mergea și lăcrima tăcută. Alte femei boceau ca la mort. Am ajuns la gară și a venit trenul. Tata m-a dat în brațele mamei și a urcat. Un fluierat prelung și trenul a plecat. Mamei îi curgeau lacrimi pe obraz. Îmi spunea mereu să nu plâng, că tata a plecat la Iași, să ne

Pag. 17 – 21