Experiența personală, prin urmare, este totul în Zen. Nu există idei inteligibile pentru cei care nu au sprijinul experienței. Aceasta este o platitudine. Un copil nu are idei, deoarece capacitatea sa intelectuală nu este încă atît de dezvoltată pentru a experimenta ceva la modul ideatic. Dacă le are, într-o măsură oarecare, ele trebuie să fie ceva extrem de obscur și șters, fără a corespunde cu realitatea. Pentru a obține cea mai clară și cea mai eficientă înțelegere a unui lucru, acesta trebuie, prin urmare, să fie experimentat personal. Mai ales atunci cînd are legătură cu viața însăși, experiența personală este o necesitate absolută. Fără această experiență, nimic legat de lucrarea sa profundă nu va fi vreodată înțeles cu exactitate și prin urmare eficient. Fundamentul tuturor conceptelor este experiența simplă și nesofisticată. Zen-ul pune cel mai mare accent pe acest fundament al experienței, iar în jurul ei construiește tot eșafodajul verbal și conceptual ce se găsește în lucrările sale de referință sub numele de ”Proverbe” (jap. goroku; chin. yu-lu). Deși acest eșafodaj oferă cele mai utile mijloace pentru a ajunge la realitatea lăuntrică, el reprezintă totuși o elaborare și o artificialitate. Dacă îl considerăm o realitate finală, pierdem toată semnificația Zen-ului. Natura înțelegerii umane ne obligă să nu avem prea multă încredere în suprastructură. Mistificarea este departe de a fi obiectul Zen-ului în sine, dar, pentru cei care nu au atins realitatea esențială a vieții, Zen-ul apare inevitabil ca mistificator. Pătrunde prin suprastructura conceptuală și ceea ce este imaginat a fi mistificare va dispărea dintr-odată și, în același timp, se va produce o iluminare cunoscută sub numele de satori.
Zen-ul insistă așadar puternic și persistent pe experiența spirituală interioară. Zen-ul nu acordă vreo importanță intrinsecă sutre-lor sacre sau exegezelor acestora făcute de înțelepți și erudiți. Experiența personală este ferm împotriva autorității și revelației obiective, iar adepții Zen-ului propun practica Dhyana, cunoscută sub numele de zazen în japoneză, ca fiind metoda cea mai practică de a atinge iluminarea spirituală.
Aici trebuie spuse cîteva cuvinte despre antrenamentul sistematic în Zen al adepților săi, pentru a realiza înțelegerea spirituală la care ne-am referit anterior ca fundament al experienței în Zen. Prin aceasta se distinge cu precădere Zen-ul de alte forme de misticism. Pentru cei mai mulți mistici, o astfel de experiență spirituală, atît de intens personală, este ceva sporadic, izolat și neașteptat. Creștinii folosesc rugăciunea sau mortificarea ori așa-numita contemplare ca mijloace de a atinge acest scop și lasă harului divin îndeplinirea sa. Dar cum budismul nu recunoaște o forță supranaturală în astfel de subiecte, metoda Zen de antrenament spiritual este practică și sistematică. O astfel de tendință s-a manifestat în China încă de la începutul istoriei sale; cu trecerea timpului însă, a fost creat în cele din urmă un sistem coerent, iar în prezent școala Zen are o metodă completă de antrenament pentru adepții săi, ajutându-i în realizarea obiectivului lor. Aici se află meritul practic al Zen-ului. în timp ce, pe de o parte, el este foarte speculativ, pe de altă parte, disciplina sa metodică produce rezultatele cele mai fructuoase și mai benefice asupra caracterului moral. Uneori uităm caracterul său extrem de abstract atunci cînd este exprimat în legătură cu faptele vieții noastre practice de zi cu zi. Aici este însă locul unde trebuie să apreciem valoarea reală a Zen-ului, deoarece el găsește un gînd nespus de adînc chiar și atunci cînd ridicăm un deget sau cînd spunem ”bună dimineața” unui prieten întîlnit întîmplător pe stradă. În viziunea Zen-ului, cel mai practic lucru este și cel mai greu de înțeles, și invers. Tot sistemul de disciplină adoptat de Zen este rezultatul acestei experiențe fundamentale.
Am spus că Zen-ul este mistic. Acest lucru este inevitabil, avînd în vedere că Zen-ul este nota dominantă a culturii orientale; asta... pag. 13-14 |
Adevăr Divin
