Bruno
este un băiețel de 9 ani care locuiește în Berlin în timpul celui de-Al Doilea
război Mondial. După ce primește vizita lui Adolf Hitler, tatăl lui Bruno este
promovat la gradul de comandant, iar Bruno și familia trebuie să se mute de
lângă cei mai buni prieteni ai lui și din casa lui dragă, în care avea atâtea
locuri unde să se ascundă și să exploreze, într-un loc unde nu erau copii, casa
era urâtă iar locul era împrejmuit cu garduri de sârmă și înțesat de ofițeri și
soldați.
Bruno este devastat, însă nu era cale de întors,
deoarece slujba tatălui său era foarte importantă și ordinele trebuiau
executate.
Într-o zi, plimbându-se de-a lungul gardului,
cunoaște un băiețel evreu, născut în aceeași zi și în același an cu el, pe nume
Shmuel. Schmuel era de partea cealaltă a gardului, unde se afla întreaga lui
familie adusă din casa lor din Polonia, și purta mereu aceleași haine, o pijama
în dungi. Cei doi continuă să se întâlnească zi de zi, pe ascuns, iar prietenia
dintre cei doi băieței devine din ce în ce mai strânsă. Bruno nu înțelege de ce
nu se pot vizita dincolo de gard, de ce Schmuel devine din ce în ce mai slab,
deși el îi duce de-ale gurii la fiecare întâlnire și mai ales, de ce în
barăcile din depărtare locuiesc sute, mii de copii cu care ar putea să se
joace, însă nu poate ajunge la ei, iar ei nu au voie să vină la el.
Într-o zi, Schmuel vine foarte trist și speriat la
întâlnire și îi spune lui Bruno că tatăl său a dispărut, că nu îl găsește
niciunde. Atunci cei doi pun la cale un plan prin care amândoi să meargă în
căutarea tatălui lui Schmuel, folosindu-se de faptul că în acel loc, partea de
jos a gardului putea fi ridicată de la pământ, astfel încât Bruno se putea
strecura dincolo. Schmuel îi aduce o pijama în dungi lui Bruno și astfel, cei
doi pleacă în căutarea tatălui dispărut, fără ca cineva din familia lui Bruno
să bănuiască măcar ce făceau cei doi copii.
În timpul căutării, copiii sunt obligați să se
alăture unui grup de prizonieri ce mărșăluiau către o clădire uriașă, ceea ce
lui Bruno i s-a părut normal, luând clădirea drept un adăpost împotriva ploii
care se pornise. În camera de gazare – căci asta era clădirea – Bruno îi spune
lui Schmuel că el este cel mai bun prieten al lui, pe viață, și îl strânge de
mână cu putere.
Bruno nu a mai fost găsit niciodată. Hainele lui
au fost descoperite de un soldat lângă gard și un an mai târziu, tatăl lui
descoperă gaura din gard, dându-și seama astfel unde a dispărut fiul lui.
Câteva luni mai târziu, împovărat de vină, tatăl
lui Bruno se predă ca prizonier trupelor Aliaților, care eliberează lagărul.
Cartea se termină cu fraza: „Bineînțeles, toate
acestea s-au petrecut cu mult timp în urmă, și nimic de acest gen nu se va mai
putea întâmpla vreodată. Nici acum, și niciodată |
Adevăr Divin
