Dacă Petru și Asan ar fi mers la Kypsella doar pentru a cere o pronoia, Niketas Choniates nu ar fi prefațat această relatare cu pasajul despre abuzurile îndreptate contra vlahilor. Deși nu o spune direct, el lasă să se înțeleagă că acești doi vlahi s-au folosit de starea de nemulțumire a celor din neamul lor pentru a pretinde împăratului să le recunoască o toparhie, unde vlahii să beneficieze de autonomie. Nereușind, au provocat revolta. A fost, așadar, o acțiune premeditată, o cerere formulată într-un mod ultimativ[1]. Deși existau motive serioase de nemulțumire contra puterii imperiale, populația nu avea curajul de a se răzvrăti, după cum sperau Petru și Asan. Ei au avut însă ideea genială de a manipula masele printr-o modalitate tipic medievală. Orașul Thessalonic nu era doar cel mai mare din imperiu după capitală. El era centrul comercial și spiritual al întregii părți de est a Peninsulei Balcanice, și se afla sub protecția Sfântului Dumitru izvoditorul de mir. Cultul acestui sfânt era, ca și astăzi, foarte popular printre greci, români, bulgari și sârbi. Într-o operă cu autor incert de la mijlocul secolului al XII-lea (Timarion) se scria că sărbătoarea Sfântului Dumitru de la Thessalonic „este cea mai mare sărbătoare la macedoneni. Căci vin cu prilejul ei nu numai mulțime de autohtoni de aceleași neam, ci oameni de pretutindeni și de toate felurile, elini de pretutindeni, neamurile felurite ale misienilor vecini până la Istru și în Sciția, campani, italici, liberi, lusitani și celți de dincolo de Alpi”[2]. Cucerirea Thessalonicului de către normanzi și devastarea sălbatică a orașului i-a putut face să creadă pe locuitorii metropolei macedonene că sfântul i-a abandonat (Sfântul Dumitru era considerat protector al puterii imperiale). Aici a intervenit ideea lui Petru și Asan. Ei au ridicat în grabă un lăcaș de rugăciune (probabil de lemn) închinat Sfântului Dumitru, pretinzând că acesta a plecat de la Thessalonic ca să-i protejeze pe români și bulgari: „La început vlahii se codeau și fugeau de răscoala la care erau împinși de Petru și de Asan, temându-se de o acțiune atât de însemnată. Încercând să-i elibereze de această teamă pe cei din același neam cu ei, consângenii construiră un lăcaș de rugăciune (ektërioß oÎkoß), cu hramul sfântului mucenic Dimitrie, în care adunară mulți stăpâniți de demoni (daimonolëptwn), de ambele neamuri (génouß)[3], cu ochii injectați și privirile rătăcite, cu părul în dezordine și care se înfățișau aidoma celor stăpâniți de demoni și în toate celelalte privințe. Îi învățară pe acești exaltați să spună că Dumnezeu a hotărât libertate pentru neamul bulgarilor și al vlahilor și a încuviințat scuturarea jugului celui îndelung purtat; din care cauză și Dimitrie, mucenicul lui Hristos, a părăsit cetatea tesalonicenilor și biserica-i de acolo și petrecerea lui printre romei și a venit la ei ca să-i ajute și să le fie părtaș la faptă. S-au potolit apoi puțin smintiții aceștia și iarăși, brusc, cu și mai mare însuflețire, au prins să se agite cuprinși de furii și strigau cu glas pătrunzător și inspirat (™nqeastikòn)[4] că nu-i acum vremea de ședere, ci să ia armele în mâini și să pornească împotriva romeilor; iar pe cei prinși în război să nu-i țină robi, ci să-i măcelărească și să-i ucidă fără milă și să nu-i elibereze primind răscumpărare, nici să se plece la rugăminți, nici să se înmoaie la îngenunchierile lor, ci să fie tari ca oțelul în fața oricărei rugăciuni și să-i nimicească laolaltă pe toți cei prinși. Convinși de asemenea profeți (qeoprópwn), neamul întreg iau armele. Și cum răscoala îndată le-a izbândit, încă și mai mult își vârau în minte că Dumnezeu dorește libertatea lor”[5].
|
Adevăr Divin
