Șamanism în Tibet

Capitolul 1 . ORIGINI.

TRADIȚIA ȘAMANICÃ DIN HIMALAYA

Înainte de a ne încumeta să facem un demers ce are drept țintă analiza și deslușirea a ceea ce numim în mod convențional „șamanism tibetan”, este potrivit să ne reamintim ce înseamnă, în esență, un șaman. El rămâne, desigur, personajul principal al cercetării noastre, subiectul capabil prin rolul pe care îl îndeplinește să ne dezvăluie o fațetă a omenescului. El ne oferă șansa unei cunoașteri și înțelegeri, nuanțată antropologic, a universului în care viețuim.

Recurgem, firește, la definirea modelului ideal, teoretic, al șamanului nord-siberian, aflat în aria geografică cea mai caracteristică șamanismului, dar si cea a vecinătății imediat apropiate Tibetului. Șamanul, așadar, cumulează, enumerând înzestrările și îndatoririle sale, multiple calități. Printre ele, cea de vindecător al trupului și sufletului, de vrăjitor și clarvăzător, de ghicitor al viitorului, de exorcizant al răului din preajma omului, de magician, vizionar și psihopomp, de practicant Neolitic, trecând prin Antichitate, Evul Mediu și până în zilele noastre.

*

Atunci când vorbim despre religiile primitive de ieri și de astăzi, gândul se îndreaptă spre termenii animism și șamanism. Animismul este acea credință sau doctrină care atribuie un suflet, o conștiință, fiecărui element al lumii materiale, fie el viu (om, animal, plantă), fie el inanimat. Cu mult timp înainte ca religia bon să vină din regatul Zhan-gzhung, în Tibet a existat o multitudine de vechi credințe de tip magic și șamanic. Tibetanii credeau în numeroși zei, spirite ale munților și alte puteri naturale. Spiritele păzeau cerul, pământul, apele, luna) soarele, triburile pământenilor și ajutau oamenii să fie bine guvernați. Exista de asemenea și un cult al strămoșilor despre care tibetanii credeau că veniseră din cer. Pentru ei, orice epidemie, molimă, boală sau catastrofă naturală avea drept cauză amestecul vreunui spirit. Animismul tradițional, inclusiv cel existent dintotdeauna în Tibet, nu este decât un atribut al șamanismului, un fel de punct de plecare de la simplu la complex. În animism se admite credința că un suflet sau un spirit, posesor al unei forțe vitale proprii, animă ființele umane, animalele și plantele, precum și entitățile non-umane din natură ce aparțin diferitelor regnuri (munți, ape, pietre, păduri, planete, stele, fulgere, tunete, ploaie, felurite unelte sau instrumente etc.) Toate ființele vii sunt echivalente valoric, egale calitativ în fata forțelor naturii, tocmai datorită sufletului (spiritului) de esență vie care le animă. Toate încorporează în ele un fel de principiu al vieții. Nu există, așadar, o separare reală între lumea spirituală și cea fizică, materială. Doar oamenii, potrivit unor concepții particularizate, ar fi dotați cu mai multe suflete ceea ce, așa cum vom vedea, explică, în viziune a șamanică, stările patologice, suferințele fizice sau psihice ale persoanelor bolnave.

Analizele multor cercetători au stabilit cu oarecare certitudine că cea mai veche religie tibetană a fost sistemul tribal de credință animistă. În vechiul Tibet, oamenii au venerat elementele naturii și spiritele care rezidă în ele, zeitățile și spiritele strămoșilor dispăruți de mult timp. Lor li se făceau sacrificii, jertfe aduse ca ofrandă, pentru ei se ardeau substanțe bine mirositoare, în speranța că acestea le vor face să dea uitării supărările pricinuite de oameni. De aici rezultă și îndatorirea tibetanului de a respecta tot ce este viu și de a venera forțele nevăzute, ascunse pretutindeni în natură.

Spiritele animismului au fost asociate deseori cu locurile sau obiectele pe lângă care își fac cunoscută prezența. Ele pot acționa asupra lumii concrete fie într-un mod favorabil omului, amplificând fertilitatea familiei, a culturilor agricole și vindecând boli, fie, dimpotrivă, într-o manieră malefică, aducând epidemii grave, secetă, inundații și catastrofe naturale. În ambele situații omul le era îndatorat acestor spirite cu un cult.

Animismul a furnizat viitoarelor religii ale popoarelor, mai mult sau mai puțin dezvoltate, diferiți zei, divinități de tot felul, spirite și demoni, dar a început prin a pune la îndemâna vrăjitorilor, magicienilor, astrologilor și mai ales șamanilor, aparținând popoarelor primitive, personaje cu care să dialogheze în transcendent. Pe aceeași cale s-a ajuns, cel mai probabil, și la totemism și fetișism. În plus, experimentând mereu, șamanii au îmbogățit totul cu ritualuri, cu practica extazului, divinație, magie, exorcizări etc. În felul acesta, putem identifica în animism primii muguri ai unui șamanism spontan care va înflori mai târziu, se va maturiza și organiza pe măsură ce se vor face prezente și influențele venite din vecinătate (Siberia, Asia Centrală).

Populația triburilor primitive avea convingerea că spiritele se mânie ușor, la cea mai mică abatere, că ele sunt înclinare mai degrabă spre a face rău oamenilor sau spre a-i trata cu severitate. Zeii montani ai animismului tibetan erau imaginați a fi deosebit de feroci, așadar extrem de primejdioși. Ei întruchipau pericolele întâlnite în trecătorile înguste ale munților, ca și cele din apele vijelioase care se scurgeau de pe versanți, generând tot felul de capcane printre stâncile și hăurile înălțimilor.

Cercetări arheologice avizate au pus în lumină dovezi convingătoare despre gândirea animistă a perioadelor preistorice. Populațiile de tip Neanderthal, de pildă, au lăsat diferite imagini în care poate fi identificată modalitatea în care se aduceau zeilor ofrande florale. În arta omului primitiv au apărut încă din Paleolitic (30.000 î.Hr.), pe pereții grotelor, imagini zugrăvi te cu zei și mai ales cu zeițe înaripate, așa numitele „zeițe-păsări”. Faptul că puteau zbura probează încadrarea lor în categoria femeilor-șaman. Se știe, de altfel, că cele mai timpurii persoane-șaman au fost femeile, situație firească într-o societate de tip matriarhal. ”Zeița-pasăre” a fost echivalată și cu „Zeița pământului”, cu alte cuvinte cu „Mama Pământului”.

Pag. 15 – 19