În icoana vieții sfinților deslușim acest chip restaurat: vedem plăcerea duhovnicească, puterea duhovnicească, sensul duhovnicesc, viața duhovnicească în dinamismul lor infinit potențat de părtășia cu Arhechipul dumnezeiesc. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului și plafonarea creșterii sale spirituale ce urmează de aici au drept consecință o schimbare de mod sau tropos ce se manifestă prin scindarea arhetipurilor plăcerii, puterii, sensului și vieții în perechi de contrarii: plăcerea sfârșește în durere, puterea în slăbiciune, sensul în absurd și viața în moarte. Aceste contrarii în tandem devin complexe ale vieții psihice ce afectează din inconștient viața omului, forfecând și amenințând echilibrul psihic, exercitându-și presiunea independent de voința noastră.Modul conflictual al ființării nu poate fi, însă, dezrădăcinat în mod facil, tocmai pentru că, s-a spus, conflictul finalităților se manifestă până în adâncimea planului biologic și în abisurile inconștientului. O simplă aplicare a unei cenzuri conștiente împotriva durerii, slăbiciunii, absurdului și morții, nu face decât să amplifice prin recul forța distrugătoare a acestor complexe psihologice.Pe de altă parte, în durere, slăbiciune, absurd și moarte e ascunsă o taină a iconomiei dumnezeiești, prin care se limitează alienarea chipului omului în raport cu Prototipul său dumnezeiesc. Ele se constituie și ca semne de hotar ale ratării țintei de către plăcerea, puterea, sensul și viața umană și ca indicatoare spre nevoia lor de împărtășire cu infinitul dumnezeiesc.De aceea, o rezolvare în sens creștin a provocărilor pe care ni le ridică aceste complexe trebuie să aibă în vedere o anume transformare a constelațiilor conflictuale prin care durerea, slăbiciunea, absurdul și moartea potențează, respectiv, plăcerea, puterea, sensul și viața, la întâlnirea cu Dumnezeu. În acest fel, durerea poate potența plăcerea duhovnicească atunci când se constituie ca jertfă sau compasiune, slăbiciunea poate fi mediul desăvârșirii puterii duhovnicești, atunci când este valorizată ca izvor de smerenie, absurdul poate deveni prin credință paradoxul care lărgește rațiunea și deschide spre infinit receptivitatea gândirii umane, ferind-o de mania reducțiilor și raționalizărilor, iar moartea poate ajunge dătătoare de viață prin constituirea ei nu ca simplă anihilare a vieții, ci ca trecere spre Viața cu orizont infinit de creștere și înaintare…
|
Adevăr Divin
