Vlad Voievod Drăculea

Națiile mari ale lumii își slăvesc eroii și învățații așa cum se cuvine. Îi ascultă, îi poartă cu ei, se sfătuiesc și împreună merg spre Lumină! în discursurile sale, președintele Statelor Unite vorbea în 2013 despre direcțiile stabilite de către George Washington la 1789. În Anglia, am întâlnit copii care-mi vorbeau despre curajul și viziunea lui Winston Churchill. În Japonia, șirul împăraților stă și astăzi strajă codului divin pe care-I transmit întocmai „supușilor’: Așa se păstrează buna rânduială! Altfel nu-i chip!

Noi? Am surzit! Nu mai auzim nici poruncile celor din veac, nici cântecele lor, nici bucuria, nici jalea. Și mai întâi de toate nu mai pricepem sfaturile lor pământești. Cine să ne îndrume pașii pe calea lungă și neștiută a istoriei? Pustnicii cei înțelepți, voievozii sfinți și luptătorii fără frică de moarte ne vorbesc, ne vorbesc fără oprire și se smeresc în ceruri de neștiința noastră. Unii mai aprigi, cum a fost Vlad-Vodă Drăculea sau uriașul Mihai nu mai rabdă și strigă la noi! Și noi mergem mai departe surzi, către neființa neamului și către risipirea minunatei Grădini a Maicii Domnului căreia pământenii îi zic România.

Apoi, povestea lui a prins a se înnoda cu suferință și curaj, cu de toate câte poate cuprinde soarta unui om și mai ales cu nădejde.

Patru ani lungi a zăcut în temnițele din Anatolia, unde paznicii săi au început a-l numi șeitan oglu – pui de drac adică, pe limba noastră.

Era mic și îndărătnic, ziceau păgânii, era rău și-i izbea pe toți cei care veneau să-i aducă mâncarea sau straiele noi.

– Plecați cu pilaful vostru scârbos de aici! Iar șalvarii ăștia să-i îmbrăcați voi, când vă veți legăna în țepele mele! urla tânărul prinț către paznici.

N-au reușit să-I îmblânzească nici cu vorba meșteșugită, nici cu biciul. Când venea vremea pedepsei – și, o, cât de des venea acea vreme, Vlad își lepăda singur camașa valahă, veche și zdrențuită, pe care nu voia s-o dea pe nimic altceva, și se așeza cu fața spre apus, spre Valahia lui. Strângea din dinți și tăcea. Apoi, cu sângele șiroind pe spinare, mergea în temniță și iar tăcea. Zile întregi, cu ochii lipiți de drumul către Dunăre, tăcea...

După patru ani umpluți cu cazne și cu tăcerea lui învolburată ca un blestem, din Valahia sosi veste neagră. Cavalerul Mihnea, din garda Mări ei Sale Vlad Dracul’ – tatăl lui Vlăduț, veni la Cetatea Chiorulu în Anatolia și, fără o vorbă, puse la picioarele prințului sabia părintelui său răposat.

A știut atunci coconul domnesc că rămăsese singur pentru totdeauna.

Părintele său nu mai putea veni să-I scape, așa cum visase zile și nopți lungi.

Era singur... căci tot Mihnea adusese poslanie‚ despre Mircea, fratele cel mare și viteaz, care acum își dormea și el somnul de veci, îngropat de viu de boierii Târgoviștei.

Singur ...

Însă cavalerul, înnegrit de colbul drumului și de mâhni re, nu plecă, așa cum făcuseră toți ceilalți. Rămase. Și aștepta porunca.

– Măria ta! rosti Mihnea cu glasul lui mare și hotărât. După rânduială, tu trebuie sa fii de-acum Voievodul Valahiei. Va trebui sa-ți tai drum către Târgoviște cu sabia și cu viclenia gândului. Altfel nu vei izbândi! Eu și ceilalți o să stăm de-a dreapta ta, așa cum am stat și lângă tatăl domniei tale. Până la moarte!

– Despre tine, Mihneo, și despre ceilalți cavaleri din garda tatii nu am a mă îndoi! Știu că Stroe, Ler și Marcu și-ar da în orice clipă viața pentru părnântul și neamul lor! Vom merge și vom ridica iarăși Țara!

– Când va veni vremea, prințe, când va veni vremea! Mai întâi trebuie să ieșim de aici vii și neștiuti. Să chibzuim bine.

– Astăzi! Astăzi, și încă e târziu! Țara se duce de râpă și Dăneștii o vând turcilor! vorbi Vlad cu mai multă mânie decât ar fi vrut să se vadă.

– Când va fi timpul, Vlade. Când vom ști cine-i lângă noi și cine nu, când ...

– Țara e lângă mine și eu am să fiu lângă ea. Asta ajunge! Țara Valahi ei, Țara tatălui meu, pe care eu o am în grijă în fiecare clipă; părnântul meu care trebuie curățat și grijit!

– Și ce e, de fapt, Valahia, Vlade? De ce să nu trăiești aici sau în altă parte, fără teamă și în cinstea pe care o meriți? Aud că sultanul Murad vrea să te facă vizir...

– Valahia e inima din noi, Mihneo! rosti Vlad cu ochii aprinși. E cea dintâi și cea mai de seamă datorie a fiecăruia, de la cel din urmă opincar și până la mine! Munții mari, cu vulturii și lupii lor care nu știu a pleca fruntea, câmpiile aurite la vreme de toamnă și viile noastre și mai ales oamenii dintr-însa, care nu vor ce nu-i al lor și care sub povara boierilor hainiți și a vremilor nu au uitat să șuguie, să se ajute și să fie buni. Oamenii care știu din neam în neam că în fața morții un bărbat trebuie să râdă, oamenii cu care eu am să stau zid și cu care am să zdrobesc orice armată și orice vifor de oriunde va fi să vină. Asta e Valahia – visul meu cel mare!

– Te aprinzi repede, Vlade, șopti cavalerul după câteva secunde de tăcere. Te aprinzi cu totul și mi-ești drag pentru asta, dar trebuie să-nveți să nu arzi cu focul tău și pe cei dragi care-ți stau aproape. Să nu le ceri să fie ca tine. Pentru că n-au să poată, oricât ar încerca.

– Cavalere! Dacă ai venit să mă-nveți ce e frica, mai bine pleacă! N-au să reușească ai mei unde nu au izbândit dușmanii!

Despre Mihnea se auzise în Țară ca s-ar fi turcit, că, după o viață de viteaz, ajunsese să poarte ocara păgânilor, să le slujească și să se lase scuipat de ei. încet-încet însă, știința lui în a tălmăci scrisori din elină’, latină, din ungurește sau din câte și mai câte graiuri îl făcu pe Pașa Hakim din Egrigoz să-I ia pe lângă el ca slugă și grămătic. Așa prinse fostul cavaler a intra mai des în temnița prințului valah. Așa, sub privirile ienicerilor care nu pricepeau o iotă românește, cei doi se sfădeau în fiece zi. Puiul de drac se repezea adesea să-I izbească pe cavaler, iar acesta răbda, de parcă ar fi vrut să ispșșească cine știe ce păcate grele din trecut.

Străjerii turci nu puteau înțelege ciripeasca aia valahă, dar vedeau cu bucurie că prințul era pe zi ce trece tot mai puțin pornit către blestemății și tot mai ascultător. Dar la instrucția de luptă pentru sultan tot nu ieșea! Toți ceilalți prinși de la Egrigoz ieșeau, numai valahul, nu.

Cum se și aștepta de multă vreme, veni poruncă să-I târască pe Drăculea pe câmpia prăfoasă a exercițiilor de război. Altân, ienicerul neînfrânt, îi fusese rânduit potrivnic tânărului prinț muntean. Potrivnic și învățător.

Vlad spuse gărzilor venite să-I ia că nu poftește a ieși atunci din închisoarea sa. Cum porunca era poruncă, turcii, mirați că românul nu se împotrivește, îl legară de mâni, îl luară pe sus și-l duseră în curte, unde aștepta Murad.

La marginea câmpului de instrucție, Măria Sa rămase pironit locului și nu mai vru să facă un pas. Se știa de acum că biciul nu are putere asupra sa, așa că păgânii îi legară mâinile cu o funie lungă de șaua unui cal și dădură bice animalului, să-I târască pe prins în fața sultanului.

Cavalerul se albi la față, pentru că armăsarul prinse a fugi iute, din toate puterile, speriat de hărmălaia pe care sutele de turci adunați o stârniseră amuzați în jurul lui. Niciun om nu putea ține pasul cu așa puternic dobitoc și, după câteva clipe, inima lui Mihnea dădu să sară din piept. Repezit la picioarele sultanului pentru a cere îndurare, românul turcit nu văzuse întocmai ce se întâmplase: auzise numai o bufnitură și, când privi înspre câmpul unde fusese târât Vlad, totul se făcuse într-un nor mare praf. Cu toții credeau ca tânărul a fost trântit zdravăn și călcat în picioare!

Praful însă începu a se limpezi, desenând în aerul dimprejur silueta lui Vlad, puternică și amenințătoare, cum nimeni nu mai văzuse până atunci. Stătea în picioare, cu pumnii legați aduși în sus, către piept, și cu capul plecat a furie. Bietul armăsar fusese doborât de smucitura neomenească a voievodului nostru și zăcea mort la picioarele sale.

Cămeșoiul mare al lui Vlad se spărsese și el în învălmășeală, lăsând acum în afară mușchii lui mari și rotunzi, pe care nimeni nu i-i bănuia ...

își roti privirea vulturească peste păgânii înlemniți dimprejur și le strigă încet, cu vocea sa pătrunzătoare, fără a ridica ochii din pământ: Luați seama, spurcaților! Vremea mea va să vie!

Dar sultanul tot voia să-I vadă pe valah în genunchi, așa că dădu poruncă lui Altân să-I doboare pe prinț.

La început, oșteanul turc prinse a lovi spre Vlad cu furie, dar de fiecare dată loviturile sale cădeau în gol. înainte de luptă, Măria Sa îi șoptise printre dinți, scrâșnit: Pleacă! Apoi, cu ochii căscați a mirare, prinse a sări ca o pisică din fața loviturilor turcului. Nu cu frică, ci cu scârbă, ca nu cumva păgânul să-I atingă. Oricât încercă ienicerul să-I lovească, nu reuși! După câteva clipe însă, răbdarea lui Vodă luă sfârșit și îi strigă lui Altân: Cutezi a atinge cu mâna ta spurcată os de Basarab?’

Pag. 5 – 9