Răstignit între cruci (cartea I)
Roman avându-l pe Vlad Țepeș ca personaj principal. |
30.00 RON (Stoc 0)
Indisponibil
• Adresa de e-Mail la care dorești să primești notificarea
Detalii:
Vlad se coborî iar sub apă și arătă cavalerilor săi două degete. aceștia îi pricepură pe dată vrerea. Vodă luă harponul lui Ler și se pregăti să se salte deasupra apei, ridicat de brațele puternice ale cavalerului blond. Stroe își trase cuțitul de la brâu și așteptă semnalul Voievodului. O clipă mai târziu, două trupuri țâșniră din apă și unul dintre ieniceri se prăbuși secerat de cuțitul lui Stroe, în timp ce camaradul său urla îngrozit, neînțelegând ce îl trage cu atâta putere spre apă. Vlad se mai ridică încă o dată și îl izbi pe turc în cap cu pumnul, făcându-l să-și piardă cunoștința. Pe malul turcesc, toți începură a fugi cât mai departe de apă și nimeni nu îndrăznea să se uite măcar în urmă. Superstițiile și zvonurile turcești despre Vlad, fiul de șeitan, se arătau acum aievea.Vlahul lovea unde voia el și nu avea teamă de nimic. |
Fragment:
„A fost odinioară la ei un domn pe care îl numesc Voievod cu numele de Dragul, bărbat ager și cât se poate de priceput în treburile ostășești.” Mihail Bocignoli. Tot coborând dinspre înălțimile tari ale Predealului, drumul spre câmpie se oprește, parcă să-și tragă răsuflarea, cam în dreptul cotului Ialomiței, deasupra cetății de scaun a Târgoviștei. Aici, primăvara lui 1452 venise mai devreme ca în alți ani și mai încărcată de flori și miresme. Chiar și spre negurile munților, acoperiți mai tot anul cu zăpadă și gheață, urcau acum, pe toate cărările, umblate sau nebănuite, fiori de lumină și căldură ce trăgeau oamenii spre cântec și veselie. Nevestele porniseră odată cu lumina zorilor goana lor prin ogrăzi și pe ulițe, iar satele înșirate de-a lungul râurilor sau răspândite pe versanții însoriți ai dealurilor înalte parcă își strigau unele altora vorbe de duh. Cum era datina încă din vremea dacilor, în prima zi de primăvară, fetele nemăritate purtau cu ele șnururi împletite din sfori albe și roșii pe care să le dea primului flăcău ieșit în cale. Se întâmpla însă, cum-necum, ca mândruțele să mai zăbovească olecuță la scosul apei – niciodată mai mult de două-trei ceasuri, până când se întrezărea pe cărare și mersul, voit legănat și mândru, al alesului. Atunci, brusc, rostul lor la fântână se termina și parcă și cobilițele deveneau ușoare, purtate mai sprinten decât ar fi voit ele să se vadă către drumul pe care venea „el”. Primul flăcău întâlnit la începutul primăverii nu numai că primea „mărțișorul”, dar, spuneau bătrânii satului, adesea se nimerea a fi chiar ursitul sorții pentru cea care-i oferea șnurul în care erau împletite viața și moartea prin cântece și descântece păstrate cu sfințenie în fiecare familie de români. Mai spuneau bătrânii că, purtat în războaie, șnurul alb și roșu îi ferea pe bărbați de moarte și-i aducea acasă fără vătămări, întregi la trup. Cam spre capătul din sus al Morenilor, sat de munte cu oameni cunoscuți până la Argeș și Târgoviște pentru hărnicia lor la războaie, apăruseră în acea zi de martie doi bărbați care numai îmbietori nu erau pentru fetele ce așteptau în dreptul ferestrei momentul nimerit pentru a ieși, „din întâmplare”, din casă. Dacă fetele nu îi luau prea mult în seamă pe cei doi, bărbații se arătau ceva mai interesați. Topoare mari fură apucate în grabă și trase mai la îndemână, iar, după gardurile scunde, trupurile muntenilor se îndreptaseră parcă și mai mult, iar ochii iscoditori nu se dezlipeau de pe cei doi călători. Cel mai scund dintre ei, bine legat, cu brațe ce puteau la nevoie să îndoaie drugi grei de fier sau să sucească gâtul celor ce le arătau prea puțin respect, călărea o frumusețe de cal negru, înalt, pe mușchii căruia pielea catifelată se înfiora în mers plină de strălucire. Nici voinici a călărețului și nici tunica de oștean al Măriei Sale Mircea, veche și cu o culoare ce amintea vag de roșu, nu atrăseseră atenția muntenilor, ci mai degrabă iataganul turcesc, scump la vedere și nu tocmai popular prin satele de creștini români. Lângă el, pe un cal parcă geamăn cu primul, călărea un lungan chiar mai legat decât tovarășul său de drum. Umerii largi și ținuta zveltă arătau un om nu trecut de 35-40 de ani. Chipul său era umbrit de o pălărie cu boruri largi, de sub care doi ochi vii nu pierdeau nicio mișcare din jur. Pe spate purta legată o sabie cât toate zilele, iar pe umerii lui și ai tovarășului său atârnau arcuri zdravene ce arătau îndelungă folosire. Odată cu înaintarea lor în josul uliței, cei doi începură a fi urmați de patru munteni, mari la trup și înarmați cu topoare. Cam la un minut după intrarea lor în sat, cavalerii se văzură nevoiți să se oprească din mersul lor încet, în fața celor patru care îi depășiseră și le stăteau acum înainte de-a curmezișul drumului. – Ziua bună, oameni buni! rosti călărețul cel scund, cu un glas pițigăiat care stârni râsul copiilor adunați pe după garduri. Și lăsați topoarele, că nu dau turcii! – Topoarele le-om lăsa noi, nu zic, și poate că o să apucați și domniile voastre a vedea lucrul ăsta dacă ne spuneți cu ce treburi pe la noi. – Suntem în trecere spre Târgoviște și gândeam să ajungem acolo înainte de închiderea porților! răspunse cavalerul cu același aer binevoitor și vesel. – Da’ cu iataganul ăsta ce-i? Turci care să învețe graiul nostru am mai văzut, ca și români turciți ... vânduți ... Cavalerul cel scund păli și zâmbetul i se șterse de pe buze. Cătă drept către muntean și glasul i se-năspri când răspunse: – Iataganul ăsta a trimis mulți osmanlâi în lumea drepților. Îl am de la Giurgiu. Dacă ai fi fost acolo cu toți românii, ar fi trebuit să știi! În spatele mulțimiii adunate, un bărbat trecut de prima tinerețe stătea tolănit pe un mal de drum și privea amuzat întreaga scenă. Neobișnuit pentru acele vremuri, părul săteanului, tăiat scurt, îl făcea să pară mai degrabă un roman rămas pe acolo din timpul lui Traian. Umerii imenși de soldat și om muncitor îi ieșeau rotunzi și reliefați de sub o vestă din piele ușoară de căprioară, brodată cu multe flori, după cum era portul la munte. Fără să se ridice, zdrahonul zise tare, să-I audă toată lumea: – Că iataganul tău a belit mulți turci e drept, dar tot drept e că lângă creștini ești blând ca mieii și încă n-am auzit să fi trecut pe lângă vreun român în nevoie și să nu-i dai din traistă tot ce ai. Mai spune lumea că, la Giurgiu, când Vodă Vlad era căzut de pe cal între păgâni, ai fi sărit prin aer trei stânjeni și, cu iataganul smuls cu tot cu cap de la un ienicer, ai fi făcut cerc în jurul vostru și ai fi omorât atunci o sută de turci. Eu am fost acolo și știu că nu-i adevărat. De sărit, ai sărit cinci stânjeni, nu trei, și capul turcului l-ai tăiat mai pe urmă, după ce i-ai luat arma. Iar de n-am fi venit noi, eu și Ler, poate că ar fi scăpat cu viață câțiva dintre păgâni. Călăreții priviră cu mirare spre locul de unde venea glasul și cel înalt își scoase pălăria de sub care se ivi un chip peste care vârsta încă nu se abătuse cu puterile ei și pe care un zâmbet larg îl făcea frumos ca al arhanghelilor. Cel mai scund prinse a râde în toată legea și descălecă în grabă. Marcu, mai-marele satului Moreni, cel care în cuvinte puține evocase o faptă de vitejie trăită de ei cu mulți ani în urmă, pe când Taceau toți trei parte din garda Voievodului valah Vlad Dracul, ispravă despre care toți românii auziseră, înainta prin mulțime și își strânse în brațe vechiul camarad. – Stroe, Stroe, am crezut că ați uitat de noi! zise săteanul strângând la pieptul său pe vechiul prieten. Ieșiseră vorbe că ați fi pierit în Francia printre străini. Mai întâi, la așa veste, mi s-a strâns inima și am plecat sus spre vârfuri să vă jelesc singur și să vă ridic câte o cruce ca la orice creștin. Am trecut întâi pe la grota lui Zyraxes, pustnicul, și el mi-a zis că sunteți vii și că veniți încoace. Multe minuni mai face Zyraxes și doar Dumnezeu știe cum de află el toate astea singur, în peștera lui. Da’ nici chiar el nu cred să poată dezlega limba mutului de Ler! Cel vizat, călărețul cel înalt, știut din Valahia până în Anatolia sub numele de Ler, descălecase la rândul său, iar după privirea blândă și umezită de bucuria revederii, nu ai fi zis că e cel mai temut din cei patru cavaleri ai lui Vlad Vodă. Despre ei cântau flăcăii pe la jocuri și când mergeau la oaste, iar bătrânii cei albiți ziceau că ar fi slujit și în oastea lui Mircea cel Mare și chiar mai înainte, sub Basarab Părintele. Dacă cineva mai aplecat spre număratul anilor spunea că asta ar fi însemnat vreo 150 de ani, moșii îl priveau mirați și ziceau tainic, încet, cu frică să nu destrame vraja: „Păi da, ei îs veniți de «Dincolo» și cât or fi ei, nici noi nu avem a ne teme!”. Îmbrățișarea frățească dintre Marcu și Ler lămuri pe deplin pe săteni despre rostul celor doi călăreți și zvonul despre întoarcerea în Țară a cavalerilor Stroe și Ler se Pag. 6 – 9 |