Discipoli, maeștri, avatari

În vremurile de demult omenirea avea mult mai puțini indivizi, acest aspect fiind și unul logic, dar și impus de condițiile în care oamenii trăiau. Dacă ne gândim la aceste aspecte ne vom da seama că după căderea Atlantidei și a civilizației Egiptului, în arealul euro-african a rămas doar ceea ce considerăm a fi, ca civilizație autentică, cea geto-dacă, pentru că de romani nu putem vorbi în acest sens din simplul motiv că bazele Imperiului Roman au fost puse aproximativ în jurul anului 27 înainte de Cristos, deși prima formă de organizare romană a fost cea a Regatului Roman care și-a început existența în anul 753 și înainte de Cristos și terminându-se în 510 înainte de Cristos. Și se știe din istorie că începutul regatului roman era ceva contemporan cu deja vechea organizare a geto-dacilor mai la est de ei. Ori civilizația noastră geto­dacă exista deja de mii de ani în zona estică a Europei, constituind nucleul din care ulterior s-au desprins unele trib uri, dacă putem spune astfel, care au migrat înspre vestul continentului european, formând mai târziu galii, francii, celții și alte ramuri ce au populat apoi Europa. Vorbesc despre o asemenea migrație cu caracter explorator și civilizator a geto-dacilor care a început după ultima glaciațiune care s-a terminat în zona emisferei nordice circa acum 10.500 de ani. Vatra transilvană a fost de altfel o zonă foarte sigură și care a oferit adăpost în calea frigului și a zăpezilor aduse de ultima glaciațiune. Ei bine, în acele vremuri de acum 8000-10.000 de ani nici egiptenii nu existau ca civilizație, deoarece aceștia au ajuns în Egipt odată cu venirea în nordul Africii a celui care a fost numit Hermes sau Thot Atlantul. Din literatura esoterică este cunoscut faptul că Thot-Hermes era ultimul Mare Inițiat care plecase din Geto-Dacia către Atlantida cu misiunea de a-i salva pe cei de acolo, deoarece Maeștrii Luminii din Shamballa știau care urma să fie soarta civilizației atlante dacă aceasta, prin preoții săi care îmbrățișaseră Artele Negre aduse de reptilieni, aveau să continue pe cursul ales datorită poftei de preamărire. Desigur că o parte a preoților atlanți, care au refuzat să adere la gruparea celor care slujeau deja Artelor Negre, au plecat împreună cu Thot, care venise special pentru ei tocmai din Geto-Dacia, înainte de catastrofă. Nu ar fi de mirare ca Sfinxul nostru din Bucegi să-I reprezinte tocmai pe acest Thot-Hermes, Marele Om, și din acest punct de vedere am putea să facem o analogie cu Zamolxes. Dar acesta nu e unul și același cu Thot-Hermes, însă Zamolxe a fost continuatorul pe meleagurile noastre a străvechii învățături hermetice. Căci dacă veți compara hermetismul lăsat moștenire de către Hermes cu legile zamolxiene, ele seamănă foarte mult între ele, ceea ce ne duce cu gândul la faptul că Zamolxe a preluat ca Mare Maestru filiația și moștenirea inițiatică de la Hermes ducând-o mai departe. Pe mine mă frapează într-o oarecare măsură faptul că nimeni, nicăieri în vreo lucrare esoterică, nu a menționat o asemenea predare de ștafetă, și eu cred că nu s-a menționat pentru simplul motiv că niciun cercetător esoteric, cel puțin din bazinul mediteranean, nu și-a dat seama de o asemenea moștenire lăsată de Thot-Hermes lui Zamolxe.

După prima prăbușire a Atlantidei, în urmă cu 150.000 de ani, cu toată măreția ei fastuoasă, o mare parte din cunoașterea esoterică și spirituală s-a pierdut. O parte din Preoții Luminii adică Sacerdoții au revenit în Geto-Dacia, Patria Mamă, iar supraviețuitorii castei atlante care îmbrățișaseră Artele Negre s-au refugiat pe țărmurile celor două Americi. Așa se explică cultul sângeros ritualic pe care europeenii l-au găsit atât la mayași în America Centrală, cât și în America de Sud la mii de kilometri depărtare în cultura incașă. Este logic pentru că cele două direcții de migrație în urma catastrofei atlante asta indică. Deci în Europa în zona Carpaților românești s-au întors Fiii Luminii, și procesul de transmitere a inițierii, pentru a forma pe mai departe Maeștri, s-a pierdut din cauză că prea puțini dintre sacerdoți, mulți fiind deja în vârstă, au mai reușit să ajungă înapoi în Geto-Dacia. Aveau de parcurs cel puțin 2000 de kilometri pe jos sau călare, până în zona noastră, și nu era un drum ușor de parcurs pentru că nu aveau la dispoziție mijloacele necesare. Tehnologia fusese distrusă iar sacerdoții care reușiseră să scape aveau la îndemână doar cunoștiințele de magie și esoterism, plus câteva amulete și manuscrise sacre. Cel puțin din perspectiva descrisă de Platon în lucrările sale despre Atlantida, catastrofa a survenit brusc într-o zi și noapte, când nimeni nu credea că se va petrece așa ceva. Deci este de înțeles că sacerdoții care reușiseră să se refugieze pe malul vestic European nu apucaseră să ia cu ei mare lucru din tot ce aveau. O parte din acești sacerdoți s-au întors cu Hermes­Thot în nordul Africii. După ce au întemeiat bazele civilizației egiptene, o parte a sacerdoți/or au plecat din Egipt către Geto-Dacia, ajungând cum s-ar zice acasă, în Patria Mamă, deși puțini dintre ei au reușit asta datorită vârstei înaintate. O să vă întrebați probabil că dacă erau sacerdoți și cunoșteau atâtea taine ale vieții, cum au murit de bătrânețe, fără a putea folosi prea mult cunoașterea aceea pe care o aveau? Eu vă răspund așa: dacă stați la bloc și vine un cutremur de 8 grade care dărâmă tot, dar apucați să ieșiți din clădire, cu ce mai rămâneți după asta? Mai aveți la îndemână ce aveați înainte de cutremur? Nicidecum! într-o situație simi/ară au fost și sacerdoții...

Dar să nu ne depărtăm de firul istorisirii... După ce a întemeiat civilizația egipteană, Thot s-a întors și el în Geto-Dacia, aducând cu el cunoașterea esoterică și schimbând radical sistemul sacerdotal. Ce a însemnat asta și de ce a procedat astfel? Veți observa că în tot ceea ce vă spun în această carte urmează pur și simplu mecanismul logicii și al raționamentelor limpezi. Pentru că în Atlantida au existat sacerdoți bărbați care, după interferențele interesate și negative ale reptilienilor au fost tentați și au folosit Artele Negre – adică Magia

Pag. 10 – 13