A aduce mulțumiri. Strămoșii noștri aduceau mulțumiri cu mai multă ușurință decât noi: pentru ei, a avea de mâncare, a trăi în pace, a fi sănătos sau a rămâne pur și simplu în viață, toate acestea țineau de o mare șansă, sau mai curând de bunăvoința divină. De exemplu, la creștini, fiecare masă era precedată de o mică rugăciune numită în franceză b€n6dvdt£, cuvântul vine din latină și înseamnă ”binecuvântați”. Viața noastră e mai puțin dură în ziua de azi, dar e totuși posibil să ne minunăm de șansa noastră de a trăi și să aducem mulțumiri laice: să ne oprim, să respirăm, să conștientizăm, să zâmbim, să mulțumim cui dorim pentru șansa pe care o avem că ne aflăm aici.
„Adu-ti aminte că te-am iubit.“ Niște vecini de-ai noștri, invitați serile trecute la cină cu alți prieteni, la sfârșitul mesei povestesc un mic ritual al vieții lor de cuplu. De multe ori, când pleacă dimi¬neața pe scuter în traficul parizian și când e puțin cam prost dispus, soțul o sărută pe soția lui, spunându-i: ”Dacă mi se întâmplă ceva, adu-ți aminte că te-am iubit”. Pe ea o înduioșează faptul, dar o și stresează în același timp. Pe de altă parte, mai bine să ne spunem astfel de lucruri, pentru că e adevărat că nu se știe niciodată. Mă rog, pare întotdeauna ciudat... Povestea îi interesează sau îi amuză pe toți musafirii. Se vede că le-a plăcut mult femeilor din asistență. Atunci, prietenul nostru adaugă: ”Și îi mai spun adesea: dacă mor, poți să-ți refaci viața, nu-ți face griji”. Este o altă dovadă de iubire, poate și mai frumoasă încă: să-i spui celuilalt că îl iubești destul de mult pentru a-i dori ca fericirea lui să dureze chiar și după moartea ta, chiar și fără tine. Chiar și cu altcineva.
AOVerSltate. Ea face parte din viață. Contribuie oare la a ne face mai fericiți? Vreau să spun: mai inteligenți în ceea ce privește fericirea? Mai lucizi în privința importanței sale? Da, bineînțeles.
Adversitate. Ea ne ajută, de asemenea, să reconsiderăm modul în care ne conducem existența: ea o face îndepărtându-ne de fericire, ceea ce ne permite să o vedem mai bine. Adversitatea (boala, durerea, suferința noastră sau a celor apropiați nouă) ne deschide ochii asupra a ceea ce contează într-adevăr și asupra căruia să ne reorientăm. Într-un moment al vieții mele, când aveam necazuri, un prieten creștin mi-a scris următoarele: ”Știi că te încredințez Domnului, în fiecare zi în rugăciunea mea, potrivit exercițiilor spirituale ale Sfântului Ignacio de Loyola. într-o seară, cu gândul la tine, mi-a venit în minte această afirmație, scoasă din Cartea lui Iov (36,15): «El mântuiește pe obijduit prin chiar obijduirea lui și-i deschide mintea tocmai prin suferință».”.
Îi deschide El mintea prin suferință? Și îl forțează El să-și asculte mai bine inima: încotro se îndreaptă fericirea mea? Și calea pe care o urmez este oare cea bună?
Cu ocazia crizelor și a adversității, ne dăm seama adesea că ne irosim viața, și timpul, și energia cu obiective materiale, în loc să consacram cea mai mare parte pentru ceea ce contează: fericire, iubire.
Mai multe studii au confirmat aceasta într-o manieră clară: mici doze de adversitate îi fac după aceea pe oameni mai solizi și mai fericiți, în vreme ce adversitățile majore sau mediul înconjurător supraprotejat îi fac mai fragili sau mai puțin apți pentru fericire. Dar nu trebuie să ne grăbim, pentru că alte studii, orientate asupra ”lecțiilor” adversității, arată în mod necruțător următoarele: adversitatea nu ne folosește decât dacă acționăm numaidecât ca să ne schimbăm viața. După ce trec câteva luni, rămâne o amintire urâtă, dar nu mai e sursă de inspirație și de motivație pentru o schimbare existențială. Nu întârziați prea mult să vă modificați... pag. 27-28 |
Adevăr Divin
